Mircea Cărtărescu, "Zen. Jurnal 2004-2010"

Maraton de lectură "ca pe vremuri" - am citit de azi-noapte de pe la 12 până acum, când ceasul laptopului arată 11:35, cele 630 de pagini câte are  Zen. Jurnal 2004-2010. Absolut hipnotică (chiar dacă deloc Zen, titlul mi se pare mai degrabă self mocking, o antifrază ironică), ca de altfel şi Jurnal I şi II (şi ca Nostalgia, ca Levantul, ca Orbitor, ca Plurivers...) Ştiu sigur c-o s-o tot recitesc compulsiv, pe bucăţele, ca şi pe celelalte.
Printre lucrurile care m-au bucurat profund:
Entuziasmul lui Mircea Cărtărescu pentru Venedikt Erofeev: "citesc poemul lui Venedikt cu uimirea pe care o am pentru tot ce n-aş putea face eu în scris. E nemaipomenit, e dat dracului", şi urmează două treimi de pagină inflamată, epifanică (în senul lui Federman), din care numai comparaţia cu Burroughs ("e Burroughs al Rusiei, cartea asta e Naked Lunch-ul rusesc") aş zice că nu ţine. Şi nu e un entuziasm de moment, revine peste mai bine de două sute de pagini, într-un pasaj în care acordă două acolade pentru "ruşii cei mai cei", Venedikt şi Bulat Okudjava. Mă întreb dacă M.C. a văzut răvăşitorul documentar cu V.E., From Moscow to Petushki, filmat cu vreo trei luni înainte de moartea lui Erofeev - vorbea deja prin laringofon, era complet devastat, semăna tulburător cu Nichita. Am mai scris asta cândva - povesteşte Erofeev în filmul ăsta că, înainte de douăzeci de ani, intrând plin de pioasă râvnă de studiu în Universitatea Lomonosov din Moscova, s-a uitat în dreapta şi a văzut din prima rahatul comunist, s-a uitat în stânga - idem, şi ca o consecinţă firească, conchide el, "I fell into Leibniz and alcohol". Când e întrebat ce legătură poate fi între Leibniz şi alcool, Venedikt râde mut – cancerul de gât, proaspăt operat (inutil, se va vedea), nu-i îngăduia mai mult –, ridică laringofonul şi spune: "What a coarse mind you have!".
Cuvintele calde despre Luciat - "O fată gravă, tristă, cu ochi verde-tulburi în spatele lentilelor. Frunte frumoasă şi plină de inteligenţă". Atâta doar că mie gravitatea ei (absolut reală, ostensibilă, aş zice preţios, chiar şi în textele ei scrise aparent debutonat şi lejer) nu mi s-a părut deloc tristă, ci dimpotrivă, o gravitate prietenoasă, ba chiar ludică de-a binelea. Iar ochii nu mai ţin minte dacă erau verzi sau albaştri, cert e că erau limpezi.
Tot îmbucurătoare e şi diluarea gloriomaniei în ultimii ani, adică după 2008. Alternanţa asta între un self esteem euforic şi self contempt-ul disforic pe mine m-a câştigat de la început, numai un om de o sinceritate inumană se poate livra astfel, cu toate personae-le sociale dezactivate - adică un om scandalos de sincer, ireverenţios de moral. E însă în egală măsură periculoasă - l-a târât pe un pur precum Eugen Ionescu în depresie şi, consecutiv, alcoolism. Sinceritatea totală e monstruoasă şi autodistructivă, câte o pauză din când în când nu-i deloc contraindicată, ba chiar dimpotrivă.
În fine, m-aş lungi, jurnalul e hipnotic pagină cu pagină, m-am oprit din recitirea jurnalului lui Kafka ca să-l dau gata şi zău că nu regret, e absolut la fel de minunat. (Da, ştiu, sună ca naiba să vorbeşti aşa de bine pe cineva aşa de celebru, dar n-am ce face, asta e, cui place să înjure, înjure...)
Într-un singur loc am avut o strângere de inimă, la nota din 27 iulie 2010, când, revenind de la festivalul de poezie organizat de Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman la Bistriţa, M.C. scrie: "Un festival de poezie dominat de ecorşeuri sumbre (o generaţie plină de sinucigaşi şi călugăriţi)". Evident, nu sinucigaşii şi călugăriţii au citit la Bistriţa, iar despre dramele şi chiar tragediile lor nu cred că se poate vorbi într-o paranteză peiorativă. Şi despre ce nu se poate vorbi, cum spune Wittgenstein cel atât de drag lui Mircea Cărtărescu, trebuie să se tacă.