Poeme de Leif Holmstrand

Din volumul Mai departe în lume (2005)



Barbarul


Câinii sunt oameni fără căpătâi, beţi morţi, toropiţi de soare. Flori de culori neaşteptate şi fluturi mari. În spatele barurilor, lângă o faţadă, sub un tufăriş verde-închis: patru animăluţe cu dinţi de ierbivore, un spate, pe spate o pată albăstruie. Muşchi mişcându-se clar sub ţesătura uzată. Patru pârâituri mici după ce un pumn izbeşte un zid de cărămidă. Turnuri de oţel şi clădiri insalubre, cerşetori, derbedei tineri, impresii prelucrate digital. Nimeni nu calcă pe câini. Memoria se hotărăşte şi se întoarce brusc pe călcâie. Labele mele copilăreşti îşi înfig ghearele în părul tău. Devin ameninţător, atacăm, luăm portofelul, lovim, pumnii lasă urme în pietrişul pătat de ulei. Porcii se sperie şi se înfurie. Casa pârâie şi tufa arde. Mă lupt cu lentilele camerei.


Păianjenul


Ea călcă cu talpa goală pe păianjenul domesticit, inofensiv, deşi uriaş. Mişcarea fu expresivă scenic, un soi de dans-semnal pentru dezgust. Încercasem îndelung şi în van să capturez păianjenul într-un borcan, fără să îndrăznesc să-l ating, iar energia ei furioasă mă sperie. Însă ceea ce-mi dădea fiori reci de groază era evidenta ei nesinceritate, calitatea teatrală şi demonstrativă a acţiunii.


Porcuşorul


Un porcuşor era bolnav. Apă cenuşie îi picura din încreţiturile pielii şi se prefăcea în gheaţă pe pământul degerat.
L-am încălzit.
Când şi-a ridicat capul din puloverul meu, micuţul rât vorbea.