Despre prietenia literară
Ducând mai departe teza lui Allan Bloom din Dragostea şi prietenia, cred că, atunci când literele, culorile sau sunetele ei se transsubstanţiază în emoţii şi sentimente, şi când acestea, la rândul lor, se transformă în prietenia între doi sau mai mulţi oameni care îşi regăsesc astfel fiinţa lor mai bună, cultura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Din acest punct de vedere am avut şi noi cultură sub comunism. Nu romanele conformist neconformiste care dezvăluiau cu voie de la poliţie orori ale obsedantului deceniu, nu metaforita lirică sunt semnele culturii române din acea jumătate de secol. Marile prietenii culturale sunt semnul sigur că şi la noi cultura a fost vie. Limitându-mă la exemple din literatură, aş spune că pentru români cultura s-a întrupat în acel daimon al prieteniei care purta prenumele (aproape supranumele) de Nichita, în prietenia fabuloasă dintre Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu (în cazul acestuia din urmă politica a ucis cultura, distrugându-i fizic receptaculul), în prietenia dintre cerchiştii de la Sibiu, mai cu seamă cea dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca... Nu numai prin aceştia, dar mai ales prin ei. Am avut, da, şi noi cultură sub comunism, însă nu cultura prin rezistenţă, cum se tot spune, ci cultura prin existenţă.
Intre Negoitescu si Stanca a fost o pura prietenie, sau si...? In fine, banuiesc ca trebuia sa puna cineva si intrebarea asta.
:)
Nu ştiu sigur, înclin să cred că da (adică a fost prietenie şi nu homoerotism).
Uite de ce:
1) În epistolarul lor, Stanca îi descrie cu amănunte amorurile lui hetero (cu Maud, de exemplu) - ceea ce, desigur, n-ar exclude şi varianta bi; dar:
2) Tot în epistolar intervine la un moment dat o tăcere bruscă, ruptă de Nego printr-o scrisoare în care spune ceva de genul: nu te poţi supăra pe mine, ştii şi tu că eşti bărbatul care eşti etc. De unde deduc că Nego a încercat, iar Stanca n-a marşat.
Aşadar, sunt mai degrabă probe că n-a fost.
Multumesc - a fost o curiozitate cam de precupeata si, desigur, extraestetica :)
...O fi, dar noi ştim secretul ultim: extraesteticul nu există! :)
Extraordinară postare ! Prietenia literară este cel mai frumos şi mai important lucru din existenţa unui scriitor... Impactul social şi estetic al unor opere este mai mare dacă se produce în prezenţa "catalizatorului" artistic şi psihologic despre care vorbim. Dar destrămarea unor prietenii oferă, în compensaţie, cel mai penibil spectacol de vanităţi turtite...
Aşa cred şi eu, că epica unei mari prietenii literare e la fel de pasionantă ca aceea a unei mari cărţi. Ajunge să urmăreşti prietenia lui Pound cu Joyce, de exemplu, exemplară până şi în destrămarea ei.
Ţin minte că, atunci când scriam cartea despre Mircea Ivănescu, am găsit într-o "Românie literară" de prin anii '70 un text de-al lui Eugen Simion despre prietenia literară. Pe care o execra, înţelegând-o ca pe o specie a coteriei, comerajului, găştii, bârfei etc. M-a indispus atunci, dar m-a şi lămurit - omul ăsta chiar n-a avut vocaţia prieteniei.
Chiar despre asta voiam sa te-ntreb, oarecum: cum crezi ca va merge, pe episodul contemporan - sa spunem, cultura prieteniei? Pentru ca foarte multi o percep in termeni de cultura de gasca. Sau, altfel, cum recunosti scriitorul cu vocatie pentru prietenie de cel fara?
La fel de uşor cum recunoşti omul cu care poţi să-ţi trăieşti viaţa happily everafter :) Şi, tot ca în cazul iubirii, îţi dai seama că prietenia funcţionează după ce a funcţionat deja. Oricum, merită o mie de dezamăgiri dacă a o mie una oară merge.
Trecând la contemporaneitatea cea mai strictă, mi se pare exemplară prietenia lui V. Leac cu T.S. Khasis, a poeţilor bistriţeni (pătrimea cea de-o fiinţă Ana Dragu-Coman-Partene-Mălaicu), a lui O. Nimigean cu Costică Acosmei... Sunt oameni pe care nu ţi-i poţi reprezenta decât în relaţie cu ceilalţi, existenţa lor e dialogală, mereu în comerţ sufletesc cu celălalt (şi, astfel, cu Celălalt), fără să aibă, precum în cultura găştii, ceva de câştigat pe plan social din acest comerţ, însă câştigând, de fapt, totul.
Aşadar, asta distinge membrii de gaşcă de prieteni: cei dintâi sunt nişte mici fraieri care vânează fleacuri, cei din urmă nişte moguli sufleteşti care capitalizează totul :)
moguli, moguli, numai să fie mogulii buni :)
Claudiu, în filmul meu, te-aş distribui în rolul lui Bill Gates, sper că-i OK aşa :)
Trimiteți un comentariu