Terorista despre "Biographia litteraria"

Dintr-una într-alta, am ajuns la textul Teroristei despre Biographia litteraria şi mi-am adus aminte cât de tare m-a emoţionat acum cinci ani.

Şi mi-am adus aminte şi de seara petrecută câţiva ani după aceea cu Luciat la Cafeneaua Haller, din Piaţa Mare - era în trecere prin Sibiu şi ne-am dat întâlnire în centru. A fost o seară minunată, m-am bucurat s-o văd pe Luciat vorbind despre literatură cu aceeaşi pasiune şi naturaleţe care ţâşnesc din scrisul ei ca sângele prin tifon. 

Iată, deci, textul ei din 2007. 

           "Perversa-i, ma, literatura asta"

(Pe la 4 dimineata, duminica spre luni cred, imi faceam cafea si, brusc, am simtit ca tocmai am parte de… un moment perfect. Mi se intimpla rar – pe la 20 de ani, intr-o vacanta de vara, cind stateam intr-un copac; prin ’97, toamna, sub plapuma, cind citeam pentru prima data dupa un an; prin 2001, intr-un sezlong in care mi-am petrecut vreo trei zile fara sa fac nimic altceva decit sa fumez si sa-mi aduc aminte versuri din tot felul de poezii pe care crezusem ca le-am uitat. Si acum, linga aragaz, dupa o noapte in care citisem biographia litteraria. Atit de tare m-a atins cartea asta.)

Mircea Ivanescu, John Berryman (si… Pardaillan) – astea sint cele mai mari evenimente din biographia lui Radu Vancu. Nu stiu daca intelegeti deja In mod normal, as fi foarte banuitoare in privinta unui poet care mizeaza pe Ivanescu si Berryman – m-as teme sa nu-i strice, sa nu fie un fraier mic coplesit de greutatea poeziei lor, indiferent cit de inteligent i-ar intertextualiza (merge sa zic asa?). Recunosc ca am citit cu inima strinsa, aproape ca-mi doream sa-i tin autorului o plasa de siguranta, ca accidentul parea iminent, caderea de la inaltime previzibila pina la siguranta. L-am vazut de citeva ori cum se clatina dar s-a redresat de fiecare data, spre marea mea usurare.

“doamne, si cum ma mai uit, cu ochii pociti de gelozie,

cum mai rivnesc la suflete-nchise in alte poeme,

henryul lui berryman, mopetele lui ivanescu, prietenii mei.”

N-am mai vazut de mult (daca am mai vazut!) un volum atit de curajos, atit de spectaculos si atit de autentic. Scris cu atita iubire si seriozitate si munca si… onestitate. (Ce bine-mi pare ca nu e Vancu celebru ca sa ma f…rece unii la cap ca bag chestii encomiastice!)

Bon, are doua cicluri: “amintiri pentru tatal meu” si “studii de iubire”. Primul e minunat, poezie curata, facuta din carti si din viata si din tehnica. Avertisment: nu se citeste usor si nu cred ca poate fi “savurat” fara sa fi trecut prin Mircea Ivanescu – si chiar si atunci… trebuie sa fii de acord nu doar cu interiorizarea unui model, ci si cu… literatura, in general, cu respectul si dragostea pentru poezie, pentru ce-a fost inainte sa apara pe lume fascinanta si colosala ta personalitate (vorbesc despre dragostea pura, nu aia combinata cu revolta si exasperare, de care am tot dat la altii). “Viata” i-a furnizat lui Vancu o experienta extrema (nu conteaza daca chiar i s-a intimplat sau nu, tot “viata” e): sinuciderea tatalui. Poemele din primul ciclu se raporteaza la tatal biografic si la cel livresc (Ivanescu), cu aceeasi atitudine si fata de unul si fata de celalalt. Nu mi se pare posibil sa separi cele doua surse, cei doi tati, fac impreuna o figura foarte puternica. Pe care autorul o construieste cu o luciditate… ca sa zic asa, de fiara:

“si in kaddishul asta as mai putea zice cum pe masa statea cutitul cu care,

plin de speranta, de fapt convins ca mai traiesti, iti taiasem sfoara

(perversa-i, ma, literatura asta – cercul purpuriu din jurul gitului tau

ma dusese cu gindul la misterul cercului purpuriu al lui edgar wallace;

nesimtita mai poate fi memoria – dove sta memoria), si cum ochii

iscodeau fricosi si lacomi lama lui lucioasa si rece, plina de putere,”

Pardaillan apare drept eroul serilor de altadata, din copilarie, cind tatal si copiii citeau impreuna. Linga aragaz (hai ca m-am prins, abia acum, de ce m-am simtit eu asa de transportata cind imi faceam cafeaua – foarte util un blog in scopuri dintr-astea, strict personale ), in bucataria cu calorifer galbui, o banca de lemn pentru aia mici, un taburet. Nu era doar Pardaillan, mai erau si povestiri despre o anita schioapa, despre “nu stiu ce western cu giuliano gemma”.

“aragazul isi fisiia flacara, serile de iarna fara fisiitul ala nu sint intregi,

tu povesteai, aerul isi tesea bulboanele tot mai des in jurul nostru,

urzeai, ca o omida mare si inteleapta, fire puternice imprejurul sufletelelor noastre;

gogoasa mi-e acum mica, o lepad incet si dureros, ca si cum mi-as naste sufletul,”

(“iti mai aduci aminte?”)

In alt text, “vis cu tine”, tatal si fiul isi beau sufletele impreuna, tot in bucatarie, tot in timp ce “aerul tremura ingrosat”. Cred ca e preferatul meu din tot volumul, desi e greu sa extragi un singur poem, pentru ca se continua unul pe altul – in urmatorul, sufletele care beau din “balta puturoasa” a vorbelor scrise tot

“n-or sa se trezeasca la viata adevarata, n-or sa fie curcubee bind apa vie

din fintina de la capatul lumii. desi sufletul meu cam e capatul lumii.”  

Da, e mult “suflet”, mult aer ingrosat, mult lichid, de la apa la singele alb al aerului si la, fireste, alcool. Despre alcool, de altfel, ar fi mult de spus, e cu totul altceva decit un teribilism, ca la altii. Ajungi sa-ti doresti sa bei asa, cum beau tatal si fiul aici, cum isi beau ei sufletul, unul de la altul, unul pe al celuilalt, intr-un transfer continuu, la care esti martor si la care te uiti “catalepsat de fascin”, cum se uita copilul la tatal mahmur stingindu-si setea. Vorba lui Vancu, perversa-i, ma, literatura asta – nu poti sa nu vezi cum poetul isi stinge setea cu poezia altui poet.

Despre al doilea ciclu, “studii de iubire”, nu mai apuc sa mai zic nimic. Sint citeva foarte frumoase si aici, dar per ansamblu pare mai degraba demonstrativ, sau de manifest, o declaratie de intentii, cam asa ceva – in dulcele stil clasic, cu villanelle, sestine, psalmi, un “monolog lin, catalin”… In loc de aer-apa-alcool, “sufletul” transpare aici prin lumina. Doua titluri: “poem de berryman pe muzica de m. ivanescu” si “basm de m. ivanescu”. 

Obiectii? Da, am si dintr-astea, oricit de catalepsata de fascin sint (si sint!). Da’ nu pot sa ma exprim la ora asta Poate mergea o idee mai putin, just a touch, mai putin… fascin? Nu stiu. Ce stiu e ca Radu Vancu imi place foarte mult, foarte-foarte, ca sint fan si ca sper sa fie de cursa lunga, sa mai tot citesc carti de-ale lui. (Ma rog, acum impresiile mele sint la cald rau de tot, poate o sa-mi mai treaca, sint si eu curioasa.)

Ce-am mai gasit pe net (mai la rece si mai clar): cronici de Serban Axinte, Antonio Patras, Bogdan Cretu (1 si 2).

P.S.  N-am gasit poza cu coperta. Daca poate cineva sa mi-o trimita pe mail (dimensiuni mici!) ca s-o postez, multumesc anticipat.

Later edit.  Draga de White Noise a înţeles că P.S.-ul în care era cerută coperta îmi aparţinea şi mi-a trimis-o. Deşi P.S.-ul era scris tot de Luciat, pun totuşi poza copertei, gesturile prietenilor nu trebuie lăsate să se piardă.