Ionel Ciupureanu la "Cercul poeţilor apăruţi"

În seara asta, de la 7.30, la Institutul Francez (Bd. Dacia, 77), "Cercul poeţilor apăruţi" îl are ca invitat pe Ionel Ciupureanu.

Dacă aş fi bucureştean, n-aş lipsi pentru nimic în lume. Mişcări de insectă e una dintre cele mai puternice cărţi de poezie citite de mine în ultimii ani. Am scris despre ea câteva cuvinte în România literară la apariţie, le redau mai jos:

După Federeii lui Nicolae Avram, colecţia Plantaţii a Casei de editură Max Blecher, coordonată de Claudiu Komartin, se mai îmbogăţeşte cu un titlu remarcabil: Mişcări de insectă. Epurate de orice formă de discursivitate (şi implicit renunţând la orice posibilitate de coerenţă discursivă), reduse cel mai adesea la câte cinci-şapte distihuri tăiate cu eliptică migală mazilesciană, poemele lui Ionel Ciupureanu (n. 1957) sunt obsedate de carne, burţi, organe, măruntaie, sânge, maxilare; toate cufundate într-un aer vâscos, ori într-un indefinibil „ceva vâscos”; chiar şi atunci când sunt sexuale, textele acestea nu au totuşi niciodată nimic erotic, pentru că erosul, în înţelesul lui fundamental de principiu al voinţei de viaţă, e cu desăvârşire absent, aşa încât copulaţia e autodestrucţie pură. Priviţi cum arată un act „erotic” într-o astfel de lume: „Să nu mai simţi alunecarea mea / în resturile din tine // ignoră-mă s-o luăm de la capăt / ce-i înghesuit se umezeşte de-a dreptul // gelatina ta gâfâie şi gâfâie / inflamaţia ta mă devoră // şi trăncăne şi se varsă şi râcâie / să mă vindec de tine că nam încotro // ce chestie şi lipicios şi resturi şi întuneric / şi doar acelaşi nimic” (Agitaţia cuiva mai trebuie şi cârpită). Contrastul între voinţa aceasta de destrucţie şi minuţia observării formei e uneori atât de frapant, încât te cuprinde senzaţia că ai sub ochi decupaje în prozodie mazilesciană ale monologurilor lui Molloy. Iată un asemenea mixaj virgiliano-beckettian: „Dintr-un mort mai fuge o bucată de carne / şi-o altă bucată chiar crede că mai exist // cu trupul meu iar scurmă şi scurmă / nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort // dintr-un mort o bucată mai gândeşte că mai exist / nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort// şi-n trupul meu scurmă şi scurmă” (În căutarea unei respiraţii). Peste toată carnea, peste tot carnagiul acesta se poartă totuşi, ca peste nişte ape organice putrede, un Dumnezeu (tratat, e drept, cu beckettiană ireverenţă: „Dumnezeul meu e tâmpit/ că-mi arde şi hainele şi pozele şi ochii din poze”, Mi se pare), semn că nu chiar totul e descompus „sub zdrenţele astea de şuncă” (Într-o băltoacă un duh). Spune Mircea Cărtărescu undeva că regnul insectelor e lumea cruzimii pure; probabil că nu alta e senzaţia lui Ionel Ciupureanu, în vreme ce înregistrează (cu cruzime de entomolog) mişcările de insectă ale oamenilor.