Mircea Ivănescu, "basmul ce i-am spune ei"

sigur că am putea, despre încercările noastre de a ajunge
până la ochii ei, pe care să-i prindem în chihlimbar,
în ambru de timp încremenit, am putea spune multe. ştim. dar
nu asta e acum important. ce importă e că se strânge

într-adevăr în pumn timpul, şi tot ce-a fost în afară,
de la ea până la noi, se va crispa într-un întuneric confuz,
şi fără de dimensiuni. un fus
de tăcere noptatecă învârtindu-se cu o clară

murmurătoare sunare a ei îi va face deodată mari, nemişcaţi,
ochii. şi noi, alcătuind bolţi, coridoare, iatacuri, portaluri,
să facem pentru încremenirea asta a timpului valuri

de piatră gotic ornamentală. şi ciudaţi
gargui săpaţi acolo în piatră deasupra ferestrei
să o pândească păzind farmecul liniştii ei, acestei.

(versuri vechi, nouă, 1988)