Iubitul tău mortul

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Nu te speria, e teribil de simplu,

tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani

de acasă e adevărat:

oamenii există şi sunt buni.

Sufletele există bine mersi,

culcuşite în straturile cărnii

ca recidivistele în paturi supraetajate,

tandre şi caline homicide.

Iar de răspuns ţi se va răspunde

răspicat, exact când spui „înger

îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul

se va crâmpoţi, smuls

de peste lucruri ca ambalajul lucios

de pe un cadou demult promis,

şi dinăuntrul aerului va sări,

cu mişcări profesionale de stripperiţă

ţâşnind din tort, îngerelul.

Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

hopa suuus, după care va coborî

ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar

că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

îngerelul aterizează într-o legiune de porci

şi al naibii parc-ar fi de mercur,

aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

N-apuci să te minunezi mult, o mână

nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci

după ureche, te întinde pe spate,

cu un scalpel nevăzut îţi deschide

cuşca pieptului, duce apoi

degetele nevăzute pline de sânge

între buzele nevăzute pline de sânge

şi şuieră cu schepsis de porcar.

Iar porcii se apropie cumva tandru

de tine, îşi aliniază râtul

pe laturile trocuţei de coaste

şi, fericiţi de lături proaspete,

clefăie sângele, hăpăie inima.

Abia atunci, culcat pe spate,

vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,

numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.

Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

răspunsul, şi toţi îl merităm.

E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini

o să-ţi explice cu vremea totul”.