Biografismul cerchist. O propunere de relectură

După cum s-a observat adesea, Cercul Literar de la Sibiu a avut neșansa să apară pe o teribilă falie istorică: cea dintre interbelic și comunism. Răutatea istoriei a spulberat încă din prima tinerețe posibilitățile majore ale grupării, trimițându-i în închisorile politice pe cerchiști, interzicându-le apariția publică, întârziindu-le cu vreo douăzeci de ani ecloziunea ș.a.m.d. Așa încât Cercul a fost mai degrabă o sumă de arce de cerc supraviețuitoare – care, însumate, nu mai compuneau cercul întreg (unele arce fiind pierdute sau distruse iremediabil), ci doar sugestia posibilei lui perfecțiuni.

S-a observat mai rar însă că, apărut pe o nefastă falie istorică, Cercul este de asemenea plasat și pe o profundă falie culturală: cea dintre modernitate și postmodernitate. Dincolo de ordalia istorică pe care o aveau de traversat, cerchiștii urmau să traverseze așadar și o provocare culturală: le rămânea, vreau să spun, de demonstrat că sunt capabili să se adapteze din mers noii ordini culturale a lumii. Și aveau de făcut această sincronizare împotriva răutății istoriei, ceea ce făcea de două ori mai dificil (și mai improbabil, în fond) succesul operațiunii de sincronizare. Care era, nu mai e nevoie să subliniez, esențială: dacă nu le reușea, ar fi rămas ultima generație modernistă a literaturii noastre, oprită pe limesul postmodernist precum Moise în fața Pământului Făgăduinței.
Înainte de a trece mai departe, e numaidecât necesară o mențiune: firește, felul în care pun problema e pe de-a-ntregul retrospectiv. La 1945, discuția despre postmodernism era complet absentă din spațiul cultural românesc, și abia începea timid să se înfiripe în Statele Unite. Prin urmare, e vorba nu atât de o „bătălie canonică” pentru postmodernism pe care cerchiștii ar fi trebuit să o tranșeze, ci de capacitatea instinctului lor de scriitori de a intui schimbarea paradigmei literare – și de a se sincroniza cu ea. Mă interesează, așadar, felul în care scrisul lor s-a modificat (sau nu), sincronizându-se postmodern, iar nu contribuțiile lor teoretice la temă.

Revenind, e limpede că, în punctul lor origo, cerchiștii erau, în înțelesul tare al termenului, moderni.Manifestul adresat lui Lovinescu este, în esențialismul lui estetic, profund modern; de asemenea, baladele lui Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș, construind și descriind existențe fictive în spații heterotopice, ilustrează exemplar teza modernă a impersonalității necesare a poeziei; așijderea, baladele lui Ioanichie Olteanu; în ce-l privește pe Ion Negoițescu, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, livrată ca roman, e în fond un amplu poem în proză cu tehnică & imagerie superarealistă și atmosferă simbolistă, de asemenea fără nici o inserție a eului personal în text – așadar modern cât încape. Pe cât se poate omenește prevedea, dacă n-ar fi avut neșansa destinală a cezurii istorice, cerchiștii ar fi construit o ultimă mare vârstă modernă a literaturii române. Și, ca să-mi duc scenariul contrafactual până la capăt, gruparea care ar fi orientat înspre postmodernism literatura noastră, fără să fie ea însăși postmodernă, ar fi fost cea a albatrosiștilor.

Privind acum lucrurile dinspre punctul lor omega, de peste o jumătate de veac așadar, se pot constata unele transformări radicale. Nu în ce-l privește pe Radu Stanca, mort în 1962, care n-a avut răgazul necesar sincronizării cu postmodernitatea – și n-avem nici un indiciu că ar fi făcut-o; în orice caz, lectura postmdernizabilă pe care i-o face Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc nu cred că ține, întrucât argumentul reciclării baladei nu e suficient, reciclarea formelor literare istoricizate fiind și o practică modernă (a se vedea cazurile lui Ezra Pound și T.S. Eliot, de pildă). Nici în cazul lui Doinaș, rămas poet modern până la capăt, recte impersonal & oracular, scriind înspre anii 2000 aidoma modernilor high de la 1930-1940. Însă, în cazul lui Negoițescu, răsturnarea e de-a dreptul spectaculoasă: tot ce scrie, de la critică la autobiografie, e profund personalizat, livrarea de sine în text e inflaționară & galopantă, la antipodul impersonalității moderniste din urmă cu câteva decenii. Poate cel mai radical gest al postmodernismului a fost inserția eului biografic în text, și nici nu e de mirare de altfel că această biografizare a literaturii a venit pe filiera postmodernismului american – încă de pe la 1840, Tocqueville anticipa că marea poezie americană ce va să vină nu va fi una a istoriei (întrucât americanii nu aveau atunci o istorie), nici una a naturii (europenii o făcuseră deja cu vârf și îndesa) – ci a eului, de care americanii erau saturați. La vreo cincisprezece ani după profeția lui Tocqueville, Whitman publica, în Leaves of Grass, marele poem din care originează poezia biografistă – anume Song of Myself, din care se va alimenta peste decenii poezia confesională americană, adică prima ei generație postmodernă. Ei bine, nimeni în toată literatura noastră nu și-a livrat atât de total biografia în propriul text precum Negoițescu în Straja Dragonilor, autobiografie de o sinceritate radicală și violentă, anulând complet distincția modernă (proustiană) între eul biografic și eul artistic (pe care, de altfel, literatura lui Proust însuși o infirmă – dar asta-i altă poveste). E, n-am nici o îndoială, cea mai spectaculoasă convertire de la impersonalitatea modernistă la biografism din literatura noastră postbelică. Jurnalul lui Negoițescu, publicabil din 2023, va ilustra summum-ul acestei convertiri la sinceritatea radicală.

De asemenea, hiperbiografistă e literatura de sfârșit a lui Ion D. Sîrbu – jurnalul & scrisorile, în speță. Nu într-atât de violentă în sinceritate precum Negoițescu, mai discretă biografic, dar mult mai marcată politic, literatura lui confesivă din anii 80 cred că va rezista chiar mai mult decât ficțiunea lui, fie că vorbim de roman, proză scurtă sau teatru – toate cam prea alegoric-moderniste, în fond. Însă proza epistolară și jurnalieră a lui Sîrbu, de o calitate estetică și saturație biografică superlative, te face să înțelegi (chiar dacă nu ești neapărat de acord cu verdictul) că e deplin justificată încrederea altfel hiperexigentului Virgil Nemoianu, care scria relativ recent undeva că cei mai buni scriitori români din ani 80 erau Nicolae Steinhardt și Ion D. Sîrbu. (Steinhardt e el însuși un campion al livrării biografiste în text, Jurnalul fericirii fiind, alături de Straja Dragonilor, cele mai apropiate texte românești de idealul literaturii de confesional – subînțelegând aici inclusiv conotația religioasă a termenului „confesional”).

Un ultim caz major de „biografizare” a propriei literaturi e cel ilustrat de Nicolae Balotă, ale căruiCaiet albastru & splendide fragmente din Abisul luminat publicate până acum l-ar putea impune drept unul dintre cei mai puternici & acuți memorialiști ai literaturii române. Însă numai cu condiția ca acest amplu exercițiu de „literatură de confesional” să pună în discuție, cu sinceritatea radicală pe care Negoițescu și Sîrbu au avut tăria morală să și-o aplice, și subiectul colaborării cu Securitatea, pe care Balotă pare deocamdată să-l evite. Nici unul dintre fragmentele din Abisul luminat (splendide & hipnotice, repet) publicate până acum nu-l pune în discuție. Nicolae Balotă trebuie să se pronunțe el însuși asupra unui subiect atât de delicat, pe care cercetători oricât de bine intenționați, încercând de altfel să-l exonereze, precum Gabriel Andreescu în Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, nu-l pot lămuri până la capăt, dincolo de orice dubiu rezonabil. În plus, tăcerea aceasta ar fi un hybris fundamental al unui astfel de text confesiv-expiator. Ba chiar un păcat, pe care un mărturisitor creștin precum Nicolae Balotă s-ar cădea să-l evite.
În fine, nu e spațiu pentru analize detaliate în această scurtissimă privire retrospectivă (mai degrabă o schiță, în fond) asupra evoluției cerchiștilor dinspre impersonalitatea modernistă către biografismul postmodern. Am vrut doar să enunț o posibilă direcție de relectură a literaturii cerchiștilor – nu cu criteriile modernității, cum s-a făcut în genere, ci cu acelea ale postmodernității. La o astfel de relectură, convingerea mea e că cei mai vii & contemporani dintre cerchiști ar reieși Negoițescu, Sîrbu și Balotă, cu extraordinara lor literatură biografist-confesivă – totalizând câteva mii de pagini de literatură de confesional, literal și în toate sensurile (inclusiv în cel psihanalitic și în acela mistic).