Radu către Claudiu. A şasea scrisoare

Dragule,

Nici nu mai ţin minte de când nu ne-am mai scris. Cred că de prin februarie. Sau să fi fost martie? Oricum ar fi, a mai trecut un an prin noi, au fost şi soare, au fost şi ploi, vorba marilor oameni. Am ajuns de atâtea ori în Bucureşti (eu), de atâtea ori în Sibiu (tu), încât apropierea asta fizică făcea cumva inutile scrisorile. Iar când am fost departe în spaţiu unul de altul, eu la Chişinău ori la Bruxelles, tu la Istanbul şi Viena, a fost timpul mult prea scurt ca să putem să aşternem ceva pe hârtie. M-am simţit vinovat faţă de epistolarul nostru, care începuse să crească s-ar zice ca din apă în pofida (ori, poate, chiar graţie) depărtării dintre noi – tu fiind în lunile alea la Londra, iar eu la Sibiu –, pentru ca apropierea noastră prea intensă să-l pună pe foc, în toată virtualitatea lui. Aşa că o să iau eu iniţiativa acum, după cele cinci scrisori ale tale şi cele cinci răspunsuri ale mele. Schimbăm aşadar la cinci, ca la ping-pong. O să trec eu la serviciu.
Oarecum ca o reacţie de apărare faţă de oribilul vortex politic, am citit prea mult şi prea amestecat în ultimele luni – şi acum mi-e greaţă, sunt bolnav chiar şi fizic, dar mai ales mă încearcă o greaţă a creierului, ca şi cum aş avea în cap un colon înfundat cu excremente policolore, gata să explodeze oricând. Iar dacă fac efortul să-mi amintesc vreun dish care să-mi fi dat creierul bulimic pe spate, constat că am o problemă – îmi amintesc mai degrabă eseuri & critică decât literatură per se. Îmi vin, de pildă, în minte cartea lui Iovănel despre Sebastian (eclatantă), Breviarul sceptic al lui Gherghel (hiperinteligent, ultraludic, entuziasmant), lecţiile despre poezie susţinute de Ingeborg Bachmann la Universitatea din Frankfurt şi publicate în serial de revista PO&SIE prin 1985... Luat repede, la proză pot lista doar Hotel Universal, romanul Simonei Sora (o revelaţie – doar conversiunile en fanfare ale poeţilor Nimigean & Soviany la proză şi cea a criticului Marius Chivu la poezie mi-au mai revelat o surpriză de asemenea proporţii; ce romancier mateino-cortázarian camufla excelentul critic al Dilemei vechi!), plus cei doi DeLillo traduşi excelent, ca de obicei, de Vera Niculescu, Cosmopolis şi Point Omega, jucării sofisticate & strălucitoare produse de o tehnologie la care proza noastră nu prea are acces – dar cumva parcă prea economicoase, mai degrabă synopsisul bine făcut al unor romane excepţionale decât romanele ca atare. Aseară am început Cronicile genocidului, deocamdată e sordid & puternic, în linia celui mai bun Aldulescu. Abia la poezie ce-aş putea încropi o listă mai lunguiaţă, în primul rând cu admirabilele cărţi de la Blecherul nostru, cu debutanţii de la Casa de Pariuri Literare, cu seria excelentă de la Cartea Românească... Tot poezia, drăguţa de ea, mai salvează finalul filmului. Tot ea scapă turma, cum se spunea în jocul din copilărie. Şi tot despre ea, fireşte, o să vorbim în cele ce urmează. Acum, mai jos, şi în vecii vecilor. (Ca orice ipohondru, dau şi într-o doagă mistică, după cum vezi. Poate c-o să mă ierţi, mai ales că epitaful ipohondrului îi dă întotdeauna dreptate. Ştii, cred, ce scrie pe piatra tombală a ipohondrului: „V-am spus eu!”. Pas de-l mai combate!)
Există un pasaj din Punctul Omega care intră într-un bizar silogism cu o frază a Ingeborgăi; în roman, Richard Elster, bătrânul şi genialoidul hermeneut conspiraţionist recrutat de serviciile secrete americane, produce un gândem despre pulsiunea spre moarte a conştiinţei: „Conştiinţa se acumulează. Începe să se întoarcă asupra ei înseşi. Există ceva aproape matematic în asta, mi se pare. E aproape ca o lege din matematică sau fizică, pe care încă n-am reuşit s-o desluşim, unde mintea transcende totul către interior. Punctul omega. [...] Paroxismul. Fie o transformare sublimă a minţii şi sufletului, fie vreo convulsie materială. Vream să se petreacă”. Iar Ingeborg Bachmann scrie, continuând parcă ceea ce DeLillo urma să scrie peste vreo douăzeci şi mai bine de ani, despre pulsiunea spre moarte a poeziei: „on commence à parler de ‚la fin de la poésie’, lorsqu’on considère ce genre de  possibilité avec volupté ou haine, comme si c’était la poésie elle-même qui desirerait en finir avec elle-même ou comme si cette fin était son thème final”. Şi precizează imediat „le lieu où l’un des présupposés de cette fin s’est toujours trouvé: dans les poètes eux-mêmes, dans la souffrance de leur insuffisance, dans leurs sentiments de culpabilité”. Exemplifică apoi cu Tolstoi, care-n ultimii ani de viaţă condamnă arta, anulează moral tot ce a scris şi face un mişto amar de toate geniile, inclusiv (sau mai ales) de Shakespeare; cu Gogol, care distruge sequel-ul Sufletelor moarte (deşi Lucian Raicu, dacă-mi aduc bine aminte, nu are prea mari regrete legate de asta, judecând sever cele câteva capitole păstrate); cu Kleist, care-şi arde Robert Guiscard-ul şi apoi se sinucide; cu Grillparzer, cu Mörike, cu Brentano ş.a.m.d. Aşadar, după DeLillo, când materia începe să gândească, e pierdută – acumularea de conştiinţă e ireversibilă & autodistructivă, de vreme ce punctul omega al conştiinţei e chestionarea ei înseşi, voinţa, în fond suicidară, a unei transmutaţii totale. Practic, pentru DeLillo, din momentul în care capătă conştiinţă, tot universul a devenit poet – în sensul în care Ingeborg Bachmann vorbeşte despre poet ca fiinţă autodistructivă. „Punctul Omega” e „tema finală” a poeziei, a poetului & a lumii – paroxismul acelei „convulsii materiale” căutată cu atâta febricitare. Mă întreb dacă nu cumva pentru Ingeborg punctul Omega a fost vârful aprins al ţigării – a adormit fumând, şi ţigara a cauzat incendiul („convulsia materială”) care a omorât-o. S-a spus chiar că a fost vorba de sinucidere, un tip de autodistrucţie ca răspuns pasional & pulsional la autodistrucţia genialului ei iubit – Paul Celan se sinucide în 1970, Ingeborg moare în 1973. Aşa încât s-ar adăuga, dându-i şi mai multă greutate, şirului de poeţi distruşi de propria poezie – trebuie deci avut grijă când vorbeşti prea intens despre punctul Omega. E ca-n Zen – contemplând punctul, devii punctul.
Însă fireşte că nu-i adevărat – poezia n-a distrus pe nimeni. A spune despre cineva că e „distrus de poezie” e un nonsens la fel de expletiv şi de ridicol cum ai zice „distrus de muzică” sau „distrus de cinema”. Punctul Omega, în măsura în care există (şi există), nu e tema finală a poeziei (ori a muzicii, ori a filmului etc.), ci e tema finală a omului (adică a poetului, a muzicianului, a actorului/regizorului ş.a.m.d.). Care s-ar fi distrus orice ar fi făcut – dacă-n loc de poezie ar fi făcut chimie, sau paleoastronautică, sau contabilitate, tot la Punctul Omega ar fi ajuns. (Chiar şi contabilitate? Chiar şi.) Poate că poezia arde eventual etapele, grăbeşte procesul, comprimă distanţa dintre puncte. (Iată o definiţie posibilă: poezia e ceea ce suprimă distanţa dintre puncte.) Însă de distrus, nu distruge cu mâna ei.
Ori poate mă înşel, şi poezia l-a urcat cu mâna ei pe Berryman pe balustrada podului de pe Washington Avenue şi i-a dat brânci, făcându-l să cadă în nas pe taluzul de beton (legendarul, perpetuul ghinion al lui Berryman), încât l-au mai recunoscut numai după montura ochelarilor (ceea ce înseamnă că avea ochelari de calitate, totuşi). Şi poate că poezia însăşi s-a lăsat pe vine în faţa aragazului Sylviei Plath şi, greşind la început butoanele, a dat drumul la gaz. După cum poate că poezia l-a atârnat pe Emil Ivănescu în ştreang; şi, după ce s-a rupt laţul, tot poezia i-a turnat pe gât flaconul cu medicamente; şi, după ce l-a vomat, tot poezia i-a tăiat venele; şi, după ce a văzut că nu ţâşneşte destul sânge din venele anemice, tot poezia l-a împins spre geamul de la acel etaj unu – de unde el, cu infinită şi aproape tandră grijă, a sărit în aşa fel încât să se lovească cu partea din spate a capului de bordură, pentru ca apoi, „zvâcnind doar de două ori din picioare” (cum îmi spunea Mircea Ivănescu că ar fi declarat doamna care fusese martor ocular), să încheie conturile cu viaţa şi cu poezia ei cu tot (sau cu poezia şi cu viaţa ei cu tot). Poate că poezia, tot făcând pe pia et bona mater, e marele, genialul serial killer, the all-time champion. Naiba ştie. (Chiar, naiba o fi ştiind? Asta chiar că-i o întrebare.)
 Oricum ar fi, mi-e greu să-mi dau seama ce aş prefera: o poezie care, în oricâte imundităţi & dejecţii ar coborî, rămâne imaculată – sau o poezie care, dimpotrivă, face toate treburile murdare cu mâna ei. Din dilema asta nu pot ieşi – cel puţin deocamdată. Poate-mi dai tu o mână de ajutor. Iar până ies, prefer să cred că poezia n-a distrus totuşi pe nimeni. Îmi spun asta ca pe o mantră, strângând din dinţi şi încercând să nu aud vocea micuţă din spatele capului (da, cam din locul în care s-a lovit Emil Ivănescu de bordură) şoptind disperat, iar şi iar, fără încetare: „Cred, poezie, ajută necredinţei mele”.
Şi, dacă tot am ajuns iar la doaga mistică, să-ţi scriu şi despre ea două vorbe. De fiecare dată când intru ori ies din casă, de fiecare dată când intru ori ies din baie, trec cu neţăsitake prin faţa celor câteva rafturi de bibliotecă burduşite cu literatura mistică din care s-au alimentat sute de nopţi ale adolescenţei mele alioşakaramazoviene: de la Vieţile sfinţilor traduse revoltător („prelucrate”, se spune pe pagina de gardă) de Al. Lascarov-Moldovanu la Sfântul Augustin, de la Jakob Böhme la Existiert Gott? a lui Kung (masiv, portocaliu, intimidant), de la Simeon Monahul la Martin Buber, de la Sfântul Ambrozie cel Mare la Berdiaev, de la Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament a lui W. Barclay la Storia della letteratura latina cristiana dalle origini alla meta del VI secolo, per cura di Luigi Salvatorelli, toate cărţile astea plus alte câteva zeci mă fac să plec capul când trec pe lângă ele, sau măcar să-l întorc într-o parte – fiindcă tânjesc (ce verb idiot de patetic, dar exact atât de idiot de patetic îmi doresc asta) tânjesc, aşadar, să repet nopţile alea de lectură incandescentă & cumva medievală, nopţi de lectură fizică, nu aproape hormonală & erotică, ci hormonală & erotică de-a dreptul, ca-n Sărmanul Dionis & ca-n toate filmele proaste cu adolescenţi genialoizi & mistici. (Toate ampersand-urile de mai sus vor să mimeze detaşarea americană faţă de un subiect tratat cu pathetism european. S-o mimeze, n-au decât, tu nu te vei lăsa înşelat, dragule, şi vei şti că altele am eu în sufletul meu). Mă frige buza, aşadar, şi-mi cere întruna inimioara să-i recitesc; partea oribilă e că nu pot să-i recitesc, oricât aş vrea. Ca să pot citi măcar o pagină din oricare dintre ei, trebuie să fiu curat, cum implicam că mă aflu în adolescenţă (curat & stupid & prezumţios, de vreme ce mă credeam curat!). Condiţie pe care demult n-o mai îndeplinesc. În cei vreo trei luştri de alcoolism n-am putut citi nici măcar câteva rânduri fără să fiu năclăit imediat de conştiinţa imposturii mele morale: un beţiv citind împiedicat, cu gură & creier îmbăloşate, cărţi despre puritate – şi o silă irepresibilă mă făcea să nu mai pot înainta în lectură, orice pagină era mai greu de metabolizat decât 200 de ml de vodkă veniţi la capătul unei nopţi de sibaritism etilic. Ca să pot citi cărţile astea, a trebuit să renunţ la alcool & bovarismele lui mistice, la viciile solitare & publice deopotrivă – iar acum tot nu pot să le recitesc, se strânge ceva în inimă ca un viermişor în coconul lui de fiecare dată când trec prin zona aia a bibliotecii. Şi trec de zece-douăzeci de ori pe zi. Dau aşadar, după cum vezi, o grămadă de bătaie de cap viermişorului (dar nu şi de creier, de vreme ce viermii n-au creier – şi înţelept lucru e că n-au). 
Mă gândesc la poeţii căzuţi în doaga mistică – la Clemens Brentano, romanticul călugărit, la dadaistul Hans Arp, ajuns autor de docte istorii ale Bisericii Catolice, la proto-surrealistul De Chirico, convertit de icoanele clasice din Villa Borghese, la fracturistul Ianuş, la Baştovoi, Peniuc & Urmanov – îi invidiez galben pe toţi, fiindcă ei pot să citească paginile alea insuportabil de pure, de care eu nu ştiu dacă mă voi mai putea apropia vreodată, cu toate că ştiu la fel de bine că, fără recitirea lor, nimic din tot ce citesc nu are vreun rost. Impardonabil e că mă simt suficient de pur pentru a citi pătimaş atâta literatură; şi n-am nici o îndoială că va exista o pedeapsă şi pentru asta. Orice prezumţie de puritate e o variantă de angelism – păcat serios, în ciuda numelui serafic.
Aş da tot ce am scris şi tot ce aş mai putea scrie ca să pot semna liniştit un vers precum ăsta: „Am citit toate cărţile şi carnea e pură”. Însă aiasta nu se poate, Maiestatea Mallarmé ştia bine că după lectură carnea e tristă ca după coit şi ca după orice păcat. Cei care se purifică ori se relaxează prin lectură apar acum, în ochii mei injectaţi de resentiment, stupizi & fericiţi. Iar eu, stupid & nefericit, îi invidiez, perseverând în viciu (perverserând, vorba lui Ion Horea despre Negoiţescu) şi sperând că voi găsi suficiente resurse de nesimţire ca să atac potul cel mare şi să încep cândva să recitesc Biblia. (Cât l-am invidiat pe Mircea Cărtărescu atunci când am văzut că el a recitit-o cap-coadă, fără poticneli & dramolete misticoide, cam cum am citit-o eu în copilărie în ediţia ilustrată a bunicii din Cisnădie – o fi prezumţios să cred că măcar atunci eram pur? O fi.)
Sunt, după cum vezi, o babă – nu comunistă, ci medievală.

Te îmbrăţişez aşadar cu tot sufletul meu băbesc & medieval,
din Punctul Omega al mansardei,
al tău,
Radu

Sibiu, 29 decembrie 2012