Claudiu Komartin 29

(Claudiu Komartin, Chişinău 2012. Foto: Ana Toma)

Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut mai mult pentru poezia română contemporană decât Claudiu Komartin.

Institutul Blecher, Poesis Internaţional, Casa de editură Max Blecher - e o uluire continuă pentru mine că un asemenea poet mai poate avea energia să facă toate lucrurile astea, unul mai minunat decât altul.

E o frumuseţe convulsivă în tot ce scrie şi în tot ce face Claudiu. Cred că am o vagă idee cam cât îl costă scrisul & făcutul minunăţiilor ăstora.

Mulţi ani plini de lumină & daimon, Claudiu.

Poem de dragoste

/

Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima
sunt pe această tavă

/

toate lucrurile care îmi descheie sângele
sunt pe această tavă

/

statueta de lut, ghicitorile şi floarea-necaţilor
sunt pe această tavă

/

Un om în putere împinge de pe un zid
o seringă imensă

/

Altul (un aristocrat) jumuleşte o pasăre

/

Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim în tăcere

/

jucăriile exterminatoare

/

bucuria clinică a unui înger toxicoman

/

mâinile mele verzi, neîndemânatice

/

sunt pe această tavă

/

Alege

/

/

Încercăm să convingem nebunia

/

Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii,
creierul tău e un marţian rătăcit
care caută în pilaf sensul vieţii.
/
Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,
te-ai putea muta cu mine aici, între ape.
Arterele noastre vor depăşi repede tracul –
curând, ne vom râcâi împreună
disperarea cu şpaclul.
/
Încercăm să convingem nebunia
să respecte un ritm cunoscut.
Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile
cu catgut.

/

/

Vreau să te cred când spui

că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator

/

/

După vizita mamei

Nu mai ştiu ce leagă omul de om.

E ăsta încă un pretext ca să sufăr?

/

Mi-e silă să mă gândesc la viitor, când

sub cuvintele mele cineva pierde sânge.

/

Nu e nimic nobil în asta, Sarah Kane.

/

Cerul nu mai are nici o culoare.

O secerătoare suferă lângă lujerii înfloriţi.

/

Stau şi privesc lucrurile din jur

micşorându-se în lumina infimă.

/

Chiar aici, un bărbat şi o femeie au urlat

unul la altul o noapte întreagă.

Atâta ură în ochii lor.

Credeam că se vor ucide.

/

Nu e nimic logic în asta, doctore.

/

După vizita mamei, am căutat

un colţ în care să plâng în tăcere

şi mi-am spus că tot ce trăiesc e un vis urât

şi că visul ăsta trebuie să se termine.

/

Nu îmi mai recunosc viaţa.

Nu mă mai recunosc.

/

/

Zi şi noapte. O confesiune

/

“încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă impecabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit

/

protejat pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate pastilele sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om”

(poeme de Claudiu Komartin incluse în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)