Alex Goldiş despre "Frânghia înflorită".

E realmente emoţionantă cronica lui Alex Goldiş din România literară.

Cât despre rezerva din final - cine ştie, poate chiar are dreptate. :)

Iată, aşadar, ce spune Alex Goldiş:

Radu Vancu s-a impus în ultimii ani drept una dintre vocile cele mai convingătoare ale generaţiei tinere printr-un aliaj cu totul specific între autenticitate şi livresc.  Departe de a renunţa la ultima, aşa cum au făcut-o mai toţi douămiiştii, poetul sibian a preferat s-o folosească drept catalizator. Cartea nu sufocă viaţa, nici n-o transformă compensativ, ci mai degrabă o intensifică. De aceea, experienţe biografice precum sinuciderea tatălui, problemele cu alcoolul, naşterea primului copil devin câmpuri de semnificaţie extrem de personale, unde îşi fac, însă, loc literaturi întregi. E şi motivul pentru care Radu Vancu se poate apleca de mai multe ori, din unghiuri diferite, asupra aceleiaşi obsesii. Ultimul său volum, Frânghia înflorită, resuscitează episodul traumatizant al morţii tatălui, nu fără o oarecare doză de remuşcare, transpusă într-un poem: „M-am trezit scriind ca după dictare, de fapt transcriind, fără să ştiu ce e cu textele/ astea, de unde vin şi unde o să mă ducă. Am coborât în/ livingul mansardei şi i le-am citit Cameliei. Atunci, cum spuneam, am înţeles cât sunt de imorale: Cami/ s-a făcut palidă şi, cu ochii aprinşi de o febră subită, a/ spus atât: «Cred că ar fi timpul să-l laşi în pace». Avea dreptate. Poate n-ar fi trebuit să le public. Deşi mă/ îndoiesc c-o să fiu atât de decent încât să n-o fac”. Şi e spre norocul literaturii că poeţii au, într-adevăr, doar rareori decenţă. Căci Vancu nu reia, propriu-zis, reţeta din cărţile anterioare, ameninţând să banalizeze sau să trivializeze tema, ci descoperă o formulă nouă. Pe de o parte, pentru că sinuciderea tatălui e proiectată pe un ecran metafizic mai vast, deşi nu neapărat (sau nu doar) grav. Detaliile ei concrete, inventariate cu un ochi deopotrivă lucid şi halucinat în cărţile anterioare, sunt lăsate aproape complet deoparte în favoarea unei impresionante epopei despre „viaţa de apoi”. Din multe puncte de vedere, Frânghia înflorită face, de altfel, pandant cu Sebastian în vis, volumul anterior al poetului. Cartea Tatălui şi Cartea Fiului, ambele încercări de mitologizare cu mijloacele profane ale poeziei, stau acum faţă în faţă comunicând subtil la diferite paliere. Într-atât de închegat începe să devină imaginarul poetului sibian, încât el trimite la celălalt „poet al familiei”, Cristian Popescu. „Nici eventualele/ mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de/ aceea de poet domestic, poet de familie”, mărturiseşte cu mai multă sau mai puţină seriozitate Radu Vancu. Şi, ce-i drept, nu doar subiectul, ci şi tratarea amintesc de Cristian Popescu. Chiar dacă n-are umorul negru, nici simţul burlesc al magistrului, autorul Frânghiei înflorite reuşeşte să construiască „o lume de apoi” plină de culoare, gravă şi caricaturală în acelaşi timp. Poemele iau forma unui dialog în vis între tatăl pierdut şi fiul captiv în împlinirea domestică, în „fericirea mea ca o gânganie urâtă într-un chihlimbar”. Ceea ce părea o propedeutică a morţii – un fel de „Învăţăturile părintelui sinucigaş pentru fiul său” – se transformă destul de repede, sub ochii noştri, într-o celebrare în toată regula. Un bizar aer festiv se întinde peste tărâmul de apoi. El nu provine însă, ca la autorul Artei Popescu, din ilogismul substanţial al lumii, ci mai degrabă din forţa plasticizantă a poeziei, elogiată şi ea în fel şi chip de-a lungul întregului volum. Într-atât de expresivi sunt tropii lui Radu Vancu, încât ei reuşesc să transpună viaţa de dincolo într-„ un musical cu un cimitir” sau, tot vorba poetului, într-o „scenografie colorată ca-n Walt Disney”. Fapt care – şi de aici reuşita paradoxală a poeziei lui Radu Vancu –, departe de a arunca în derizoriu metafizicul, îi adaugă o dimensiune în plus: aceea a duioşiei şi a tandreţei nemărginite. Cel mai iubit dintre morţi împreună cu tovarăşii săi îşi recapătă mereu, prin această viziune colorată de cartoon, inocenţa originară. Lipsite de amintiri, trăind permanent în relaţie osmotică cu cei rămaşi acasă, personajele lui Vancu sunt nişte copii dispuşi mereu să se bucure de… micile plăceri ale morţii: „Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire/, ne coacem la căldura visului vostru, se umflă încet-încet carnea pe oase/ până când, poc! ca o floricică de porumb/ înfloreşte carnea în care am învăţat să urâm,/ sărind din tigaia de sicrie şi pocnind/ din capacul cerului. El ridică din când în când/ capacul tigăii şi priveşte fluierând bucuros/ cum se rumenesc morţii-floricele, //apoi, din mormintele pe care nimeni nu le visează,/ alege un nefericit, îl scoate din sicriu/ şi-l pune să stea drepţi, ca soldatul în post,// şi să se gândească la cineva drag;/ după care aruncă popcornul asupra lui,/ floricelele se lipesc de carnea zemoasă// până când mortul e o statuie de popcorn”. E extraordinar de multă vitalitate (de nu chiar agitaţie) în poemele morţii à la Vancu, de vreme ce personajele îşi schimbă mereu atât dispoziţiile – sunt ba trişti, ba foarte veseli şi grijulii cu cei rămaşi –, cât şi consistenţa fiziologică. Metamorfozele de tot soiul, greu de surprins cu ochiul liber, ca în desenul animat, domină metabolismul acestei univers. Infantilizarea lumii de dincolo ţine, probabil, de proiecţia expiatoare a fiului părăsit sau, mai mult, de încercarea de integrare a tatălui în noua linişte domestică. De altfel, nu-i greu de observat că lumea colorată a „mortului celui mai drag” imită întru totul imaginarul nou născutului din Sebastian în vis, într-o tentativă de armonizare deopotrivă poetică şi existenţială. Chiar şi logica angoaselor se contrabalansează acum: dacă în Sebastian în vis bucuria primului născut era umbrită de fantoma tatălui sinucigaş, în Frânghia înflorită scufundarea voluptuoasă în imaginarul morţii e întreruptă, deşi oarecum dependentă, de micile spaime ale proaspătului tată: „Deschizi repede ochii, Sebastian fornăie,/ te precipiţi prin semi-întuneric/ spre pătuţul cu febră mică,// îi pui palma pe frunte, îi iei mânuţa,/ îi aduci unghiuţele aproape de ochii tăi/ şi înmărmureşti aşa până dimineaţă”. Tocmai capacitatea de a-şi purta în spate integral obsesiile, fără a renunţa la vreuna dintre ele când o angoasă nouă se iveşte la orizont, face din Radu Vancu un poet profund, cu un imaginar autonom. Ceea ce opreşte totuşi Frânghia înflorită să devină „o primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră”, cum se exprimă Dan Coman pe coperta a patra, e o anumită preţiozitate a expresiei, de care poetul părea că se desprinsese de la Biographia litteraria încoace. Sau, mă rog, care venea ca o mănuşă universului miniatural din Sebastian în vis. Un discurs prea ritualizat pe alocuri, cu tropi arborescenţi („îţi pipăi întruna inima fericită, cu/ delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit/ craniul cu trompa”; „aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă”), dispuşi uneori în ecuaţii previzibile – creierul şi inima sunt întotdeauna subiectul unor astfel de „tratamente” poetice – fac din Frânghia înflorită doar un volum remarcabil, nu unul excepţional. Păcat.