Poetici ale memoriei: Walter Benjamin şi George Steiner

Greu de imaginat două cărţi în acelaşi timp mai asemănătoare şi mai diferite ca autobiografia lui George Steiner şi memoriile lui Walter Benjamin (mai exact, rememorarea poetică a propriei copilării de pe la 1900). Eu, cel puţin, rar am mai citit două cărţi atât de diferite ca intenţie, dar care să-mi transmită aproape violent senzaţia de gemelaritate. Şi reciproc: două cărţi atât de evident înrudite, dar despărţite – de asemenea evident – de bias-uri reciproc ireductibile.

Errata lui Steiner e în intenţie, aşa cum îi spune şi subtitlul, o autobiografie. Se cade numaidecât spus că nu-i propriu-zis o autobiografie standard, dar asta nu o face o mai puţin încântătoare carte de înţelepciune târzie, din care am impresia că am învăţat chiar mai multe decât din Poezie şi adevăr, de pildă. Sunt unsprezece capitole autobiografice, fiecare coagulat în jurul unei teme puternice, precum arta (mai exact, pretenţiile artei de la cititorii ei), evreul şi evreitatea, poliglosia (arătând că monoglosia e o formă de mutism), credinţa (relaţia „bolii de Dumnezeu”, după formula lui Karl Barth des citată de Steiner, cu raţiunea), iubirea (sunt efectiv memorabile paginile privind condiţionarea lingvistică a amorului – adică modul în care retorica erotică determină practica erotică: „Nu există două limbi care să cartografieze identic trupul uman şi intimităţile lui preferate. Ritmurile, modurile accelerando şi adagio ale măsurilor ce stau la baza complicatei coregrafii după care dansează fiinţele umane pe parcursul relaţiilor sexuale sunt cadenţate de cuvinte. (...) Pentru a face dragoste în engleza americană, să zicem, fiinţa articulată trece prin cu totul altă experienţă decât dacă ar face-o în germană, italiană sau rusă (în Lolita este o aluzie magică la aceste lumi distincte. (...) Cât de monoton trebuie să fi fost actul sexual în Paradis!” – adică înainte de diferenţierea babelică a limbilor), răul şi formele lui istorice (mai ales în societăţile totalitare) ş.a.

Îmi dau seama că am greşit când am spus că-i o carte de înţelepciune; Steiner nu-i totuşi un înţelept, n-a ajuns la melancolia sapienţială, detaşată şi cinică, pentru care toate cele lumeşti sunt deşertăciune. Chiar dacă uneori poate să-ţi dea impresia asta, atunci când discută despre rău (şi, în speţă, despre torturarea copiilor la Auschwitz), se încrâncenează carnea pe el şi o ia razna. Îi vine, cu vorba lui Ivan Karamazov, să-i dea lui Dumnezeu înapoi biletul de intrare în Paradis. Ceea ce numai înţelept n-ar fi, nu-ncape vorbă. Dar tocmai asta mă face să empatizez cu el; înţelepţii transumani nu-s pe gustul meu (din punctul meu de vedere, transuman e totuna cu inuman).

Unde mai pui că, deşi admite că nu-i iese teodiceea şi, implicit, nu înţelege necesitatea răului în lume, Steiner nu-i deloc un acrit. O frază de pe ultima pagină spune aşa: „Dar sunt incapabil, chiar şi în cele mai proaste momente, să renunţ la credinţa potrivit căreia cele două minuni care motivează existenţa muritorilor sunt iubirea şi inventarea timpului verbal viitor”. Borges, cred, ar fi contrasemnat fraza asta cu încântare.

Cât priveşte cartea lui Benjamin, e o rememorare profund poetică a propriei copilării berlineze. Şi când spun „profund poetică”, nu mă gândesc numai la tropismele stilistice abundente, ci la însăşi maniera de a proceda a lui Benjamin; cred că se înţelege de la sine ce vreau să spun dacă enumăr pur şi simplu câteva dintre titlurile capitolelor: Loggii, Telefonul, Tiergarten, Hala pieţei, Ciorapul, Ascunzători, Culorile, Cutia de cusut, Dulapuri, Biblioteca şcolarilor, Cămara ş.a.m.d. După cum se vede, memoria lui Benjamin alege din uriaşul rezervor de semantisme afective câte un obiect-fetiş pentru o anumită secţiune temporală a copilăriei sale pentru a-l descrie cu patimă de îndrăgostit, în fraze inflamate şi tropic, şi afectiv. Iată, deci, de ce spuneam că metoda lui e poetică: criteriul de selecţie face eligibile înainte de toate acele obiecte sau secvenţe temporale intens conotate afectiv. Singurul principiu de construcţie textuală e acela al asociativităţii emoţionale; obiectele-fetiş se cheamă unul pe celălalt, îşi întreţes palimpsestul prin diferitele straturi ale memoriei geologice a copilăriei, iar din textura lor se alcătuieşte o proză care seamănă bine, nu numai din punctul de vedere stilistic, dar mai ales din acela al intensităţii mereu paroxistice, cu poezia. Raymond Federman numeşte undeva această inflamare quasi-lirică a paginii de proză „epifanie”; cuvântul se potriveşte de minune prozei lui Benjamin de aici, epifanică frază cu frază pe toate cele o sută şi ceva de pagini. Subţirică pentru o carte de memorii (fie ele şi numai centrate pe perioada copilăriei), cartea lui Benjamin ar trebui aşadar mai degrabă privită ca un amplu poem anamnetic şi hipermnezic, construit la fel de dificultuos ca orice poem de asemenea dimensiuni – ceea ce ar explica atât tortuoasa lui geneză, cât şi faptul că a rămas neterminat, cu toate că Benjamin a lucrat la el din toamna lui ’32 până la sinuciderea din ’40.

Metoda e, fireşte, proustiană, şi e prin urmare aproape de la sine înţeles că Benjamin a fost unul dintre primii traducători ai lui Proust în Germania (încă din 1927). El însuşi era conştient de această afinitate profundă, după cum era conştient şi de riscurile ei; se confesa astfel unui prieten, în anii în care scria Copilărie berlineză: „nu mai vreau să citesc din Proust nici un cuvânt în plus faţă de ceea ce trebuie să traduc în momentul respectiv”, ca să nu cedeze „unei dependenţe pătimaşe ce m-ar stânjeni în scrierea propriilor texte”. Însă aplicarea metodei nu e deloc proustiană, reconstrucţia timpului trecut nu se face narativ, prin panoramare extensivă pe mii de pagini a conţinuturilor memoriei, ci, aproape dimpotrivă, prin reducţia lor intensivă la câteva obiecte rezumative, funcţionând ca nişte rezonatori capabili să pună tot universul în frecvenţa de rezonanţă adecvată.

După cum proustiană e nu numai metoda, ci şi tensiunea stilistică. Frazele sunt, ca la Proust, nu doar un mijloc de comunicare a evenimentelor narative, ci reprezintă ele însele tot atâtea evenimente în sine. Lucrate până la calofilie, alcătuiesc deseori poeme în toată regula, splendide per se, încât imediat ce le-ai citi le reciteşti iar, ca pe orice poezie bună (Matei Călinescu ar fi putut găsi în Copilărie berlineză la 1900 una dintre cărţile ideale pentru exerciţiul lui de recitire, numai bună de aşezat drept studiu de caz în subcapitolul Locuri: un condamnat politic reciteşte Proust, unde descrie efectul recitirii lui Proust de către Aleksandar Wat, aşa cum e descris de disidentul rus în My Century; iată un exemplu dintre câteva zeci, dacă nu câteva sute de alte exemple posibile: „Eu însă aş fi putut petrece zile lungi şi frumoase cu fruntea lipită de grilaj, fără să mă mai satur a-l privi. Afinitatea lui secretă cu ploaia se vădea şi aici. Căci ziua cea lungă şi frumoasă nu-mi părea niciodată mai lungă, niciodată mai frumoasă ca atunci când ploaia-i pieptăna încetişor minutele şi orele cu dinţii ei când fini, când groşi. Ea îşi pleca, ascultătoare ca o fetiţă, creştetul sub acest pieptene cenuşiu. Iar eu mă uitam la ea cu nesaţiu. Aşteptam. Nu aşteptam să contenească ploaia. Ci să curgă potop, în şuvoaie tot mai bogate. O auzeam răpăind pe geamuri, şiroind pe streşini, gâlgâind în jos pe burlane. În ploaia cea bună, mă simţeam pe deplin ocrotit. Ea-mi susura la ureche viitorul, ca pe un cântec de leagăn”.

Se cuvine, în acest punct, să remarcăm abilitatea cu care traducătorul, Andrei Anastasescu, a reuşit să transpună în română proza poetică a lui Benjamin, dificil de tradus nu numai datorită tensiunii ei poetice, ci şi (sau poate mai ales) din cauza numeroaselor jocuri de limbaj, mizând pe polisemii şi omofonii practic intraductibile. Aparatul de note alcătuit de traducător precizează cât se poate de clar şi de nuanţat cazurile aşa-zicând litigioase în care traducerea nu a fost posibilă fără sacrificarea vreunui sens; iar atunci când soluţia a fost posibilă, rezolvarea s-a făcut cu o eleganţă care mă face să văd în Andrei Anastasescu pe unul dintre cei mai subtili traducători pe care-i avem. Să luăm spre edificare cazul următoarei fraze: „Şi, între toate, mina fusese dintotdeauna privilegiată fiindcă avea darul să dezvăluie nu doar comorile ce i le smulgea din străfunduri munca istovitoare, ci şi acel sclipăt de-argint din vinele ei, care – graţie lui Jean Paul, Novalis, Tieck şi Werner – a fermecat epoca Bierdermeier". Aici, „sclipăt de-argint” echivalează cuvântul german Silberblick, care denumeşte acea „sclipire argintie, când argintul se separă, în cupelă, de plumbul argentifer”. Ei bine, utilizând forma „sclipăt” în locul formei uzuale „sclipire”, traducătorul a reţinut şi sugestia particulei –blick, introducând o „clipă” în „sclipire”. E un exemplu minor, dar sugestiv pentru inventivitatea lui Andrei Anastasescu.

Pasajul pluvial citat anterior nu poate să nu trimită la pasajul pluvial care deschide autobiografia lui Steiner, în care ploaia e de asemenea contemplată din perspectiva copilului: „Ploaia, în special pentru un copil, are mirosuri şi culori distincte. Vara, în Tirol, plouă neîncetat. Ploile biciuitoare, insistente şi posomorâte cad în perdele tot mai întunecate, de un verde închis. Noaptea, darabana lor seamănă cu zgomotele unui şoarece aflat pe sau imediat sub acoperiş. Chiar şi lumina zilei pare îmbibată cu apă. Doar mirosul a rămas la fel de pregnant şi după şaizeci de ani. E un miros de piele udă, de vânat atârnat cu capul în jos. Sau, uneori, de vapori emanaţi de tuberculi îngropaţi sub noroaie. O lume ca o varză murată”. După cum se vede, în textul lui Steiner precizia şi rigoarea unei proze artiste iau locul sugestiei şi atmosferei poetice din textul lui Benjamin. Se înţelege acum că Errata... şi Copilărie berlineză la 1900 sunt două cărţi pe care exact ceea ce le aseamănă le şi desparte: ce le face contigue e acest exerciţiu anamnetic abnorm, în care memoria priveşte în sine însăşi ca-ntr-un hău, încercând să ordoneze perspectivele pentru a le (îşi) da coerenţă. Dar tot memoria le desparte, mai precis modalitatea ei: raţională la Steiner, sentimentală la Benjamin, astfel încât ce edifică în primul caz e o structură narativă, iar în cel de-al doilea una liric-poematică. Fiecare în parte e exemplar pentru felul în care memoria coagulează în jurul ei lumea – ca pe o poveste ori ca pe un poem.

Există în plus şi un puternic grund biografic care leagă cele două cărţi; în autobiografia lui, rememorându-şi relaţia cu Gershom Scholem, Steiner scrie: „Ne-am cunoscut la Berna, chiar la masa de cafenea la care stătuse frecvent împreună cu Walter Benjamin la sfârşitul Primului Război Mondial. (...) Datorită textelor lui Benjamin, Gershom Scholem a avut parte de o pătrundere intuitivă clarvăzătoare în structura limbajului şi simbolismului, de o revelaţie bine argumentată, dar metaforică, în ceea ce priveşte semnificaţiile din istorie. (...) Refuzul practic labirintic al lui Benjamin de a emigra în Palestina pe vremea când mai era timp s-o facă şi dezolanta lui moarte, intervenită la scurt timp după aceea, i-au provocat lui Scholem o mare pierdere şi l-au exasperat. Dar în mai tânărul său coleg Peter Szondi, critic şi istoric literar de origine elveţiano-germană, a descoperit un element stimulativ, o ‚umbră a lui Benjamin’, ca să zic aşa. Suicidul lui Szondi, ce a copiat sau, posibil, a fost inspirat de cel al lui Paul Celan, a reprezentat pentru Scholem încă o lovitură, aproape parodistică”. Iată deci cum, din trei suiciduri (al lui Benjamin, al lui Celan, al lui Szondi), destinul face un nod care leagă între ele câteva existenţe exemplare. Şi astfel căutarea lui Benjamin e prelungită peste decenii de aceea a lui Steiner, pe care nu l-a cunoscut, prin medierea succesivă a lui Peter Szondi, emulul lui, şi a lui Scholem, prietenul. Iar Steiner, după cum se vede, a înţeles cum nu se poate mai exact natura questei lui Benjamin: căci nu există o mai bună definiţie a anamnezei acestuia decât ca o „o revelaţie bine argumentată, dar metaforică, în ceea ce priveşte semnificaţiile din istorie”. După cum anamneza lui Steiner ar putea fi la fel de bine definită ca o o revelaţie bine argumentată, dar epică, în ceea ce priveşte semnificaţiile din istorie şi din limbă – căci pentru autorul lui După Babel istoria şi limba (al cărei geniu a inventat timpul verbal viitor) sunt conaturate. Sau, după cum spune el însuşi în prefaţa la a doua ediţie din După Babel, cea din 1995: „It is the miraculous – I do not retract the term – capacity of grammars to generate counter-factuals, 'if'-propositions and, above all, future tenses, which have empowered our species to hope, to reach far beyond the extinction of the individual. We endure, we endure creatively due to our imperative ability to say 'No' to reality, to build fictions of alterity, of dreamt or willed or awaited 'otherness' for our consciousness to inhabit. It is in this precise sense that the utopian and the messianic are figures of syntax”.

Dacă e adevărat ce spune aici Steiner, anume că utopicul şi mesianicul (adică proiecţiile în viitor) sunt figuri ale sintaxei, e de asemenea adevărat că proiecţiile în trecut sunt figuri ale semanticii – sau, şi mai exact, figuri retorice specifice unui anumit tip de poetică a memoriei. Vom reconstrui diferit biografia proprie în funcţie de felul în care vedem lumea – ca pe o poveste sau ca pe un poem. E vorba aici tot de supravieţuire (ce supravieţuieşte de data asta nu e individul, ci imaginea lui asupra lumii) şi tot de o capacitate miraculoasă a gramaticii – aceea de a genera trecutul. Supravieţuim creativ prin abilitatea cu care poeticile memoriei explorează această realmente miraculoasă capacitate.

Walter Benjamin, Copilărie berlineză la 1900, trad. şi note de Andrei Anastasescu, Bucureşti, Humanitas, 2010

George Steiner, Errata. O autobiografie, trad. şi note de Diana Constantinescu-Altamer, Bucureşti, Humanitas, 2008

                                                                                                               (Transilvania, 3/2012)