Gabriel Liiceanu despre Mircea Ivănescu

"Sensibilitatea noastră poetică este primordial formată pe modelul gesticulaţiei romantice şi a tipului de ornament liric care-i corespunde. Gândul nostru comun despre poezie este că ea 'se recită', se declamă, că, pe cât posibil, noi trebuie să ne îmbătăm cu rima şi cu ritmul ei. Or, nu acesta este cazul poeziei lui Ivănescu. Ea te înhaţă din clipa în care gândul începe să simtă tonurile şi semitonurile unei teme ce clipoceşte la nesfârşit în ochiurile de apă ale vorbelor care se chinuie căutând chipul melodiei finale. Întâlnirea cu poezia lui seamănă cu descoperirea Cvartetului în la minor opus 132, cel în care Beethoven, convalescent, înalţă un cânt de mulţumire divinităţii (nu întâmplător, în discuţia noastră, Ivănescu se opreşte pe larg asupra lui) după ce, în prealabil, urechea noastră fusese formată pe muzica 'şlagărizată' a concertelor sale de pian. Sau e ca simfonia aceea a lui Brahms despre care autorul ei spunea că 'are gustul climei din Thuringia noastră, unde cireşele nu apucă niciodată să fie îndeajuns de dulci'. Nu e uşor, aşadar, să-l descoperi pe Ivănescu având în minte legănarea versurilor pârguite ale lui Eminescu sau Arghezi. E mai bine să ai în ureche puţin Mallarmé, puţin Eliot, puţin Pound, adică o poezie care nu poate deveni niciodată romanţă. 'N-am tăiat eu poezia română în două', spune la un moment dat, în timpul dialogului, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral."

(Mircea Ivănescu, Cele mai frumoase poezii, selecţie şi prefaţă de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2012. Fragmentul de mai sus reprezintă finalul prefeţei, intitulată În poezie nu ai voie să minţi.)