Photoshop

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Când se apropie visul de câte unul,

craniul începe să-i strălucească

de o lumină stângace, zici că s-ar aprinde

o lumină într-o casă demult părăsită,

se aprinde apoi altul, şi încă unul,

pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă

şi totu-i în general aşa de lucrat în Photoshop,

încât craniile morţilor mai esteţi

au o lumină îmbujorată de stânjeneală.

Iar când visele vin cu adevărat,

năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare

şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”.

Pleoapele ţi se deschid precum aripile fluturelui

şi auzi vocea şoptind clar:

taci, inimă, şi rabdă. Zvâcneşti şi te ridici gâfâind.

Însă unde era inimă e o iarbă deasă;

sângele ţese prin carne un giulgiu rece;

creierul zace peste corp ca o lespede.

Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn,

prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare

o mireasmă puternică de trandafiri.