Sibiu-Iaşi-Chişinău & retur

Cum spuneam, joi de la 6 m-am întâlnit cu studenţii lui Antonio Patraş ca să le vorbesc despre Eminescu, aşa cum îl văd eu, şi despre relaţia dintre poezia lui şi cea douămiistă. Veneam direct de pe drum, dintr-un microbuz în care, cu doi kilometri înainte de Iaşi, copilul din spatele meu vărsase în gluga, ceafa şi capul domnului de lângă mine - nu eram sigur că nu mă atinsese şi pe mine, aşa că nu eram de asemenea deloc sigur cum o să arăt în ochii studenţilor. M-am bucurat să văd pe blogul unei studente că n-am fost cu totul inept şi-i mulţumesc pentru indulgenţă.
A venit şi Şerban Axinte, a vorbit şi el - frumos - despre poezia nouă, apoi am petrecut împreună o seară din păcate prea scurtă, juniorii familiilor Axinte & Patraş îşi cereau drepturile. Pe bună dreptate - microarmonia lor e infinit mai importantă decât microarmoniile noastre.
Dimineaţa am constatat că mi-e descărcat telefonul - bine că-mi notasem numărul lui Moni Stănilă în carneţel înainte să plec de acasă. Aşa că n-am putut să-i spun lui Moni, aşa cum conveniserăm, cu ce cursă plec, la ce oră ajung şi unde - şi îmi făceam tot soiul de scenarii cum s-o găsesc, de la cumpărarea unei cartele de telefon public până la căutarea Bibliotecii Naţionale, unde aveam să citesc la cenaclul Republica. Am trecut prin vamă rapid, fără emoţii, aşa încât am ajuns repede în Chişinău; după străzile din centru, frumoase, cu splendizi arbori galbeni & roşii (mi-au adus în minte două versuri ale Blandienei: "aseară în vântul galben / arborii-n genunchi plângeau"), autocarul s-a blocat pe o străduţă care căpătase habar n-am când aspectul unui târg de vechituri din Istanbul. M-am ridicat după câteva minute în care înaintaserăm un metru jumate, mi-am luat haina pe mine şi m-am apropiat fără să ştiu de ce de şofer - moment în care am văzut-o pe Moni Stănilă la câţiva metri de autocar, făcându-mi semn cu mâna. Mă sunase pe mine, văzuse că nu răspund, apoi l-a sunat pe Bogdan Creţu, care l-a sunat din Baia Mare pe Antonio Patraş, care i-a spus că trebuia să plec cu cursa aia.
După care a început un mic maraton: de la 3 emisiune la radio cu Dumitru Crudu, de la 5 cenaclul, după cenaclu emisiune la Publika TV, cu Gheorghe Erizanu. Totul a mers însă aşa de frumos, încât nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Seara am mers cu Moni Stănilă, Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Hose Pablo, Ion Buzu, Carolina Vozian, Oleg Carp, Cristi Măriuţa, fizicianul de avangardă Petru şi alţi câţiva oameni de treabă la diverse localuri - îmi amintesc nume precum La Poveste ori La Jaba -, prilej cu care am constatat că berea moldovenească fără alcool e absolut remarcabilă. În ultimul local se asculta muzică de la un tonomat mânuit, când am intrat, de o jună rusoaică enervată că nu găsea manele ruseşti.

Sâmbătă am mers cu Moni, Carolina şi Ion Buzu (care a citit, în localul cu tonomatul, nişte poeme bukowskiene despre rahat, unul dintre ele superior cred lui Bukowski însuşi) la Orheiul Vechi. Am făcut la un moment dat autostopul, ne-a luat pe toţi patru un tip cu aspect rusesc, în a cărui mână uriaşă schimbătorul părea un tirbuşon. A pus Doctor Alban, a dat la maxim şi a ajuns rapid la 160 la oră pe drumul ăla de ţară. Hurducăielile mi-au adus aminte de zborul cu motodeltaplanul de la Zalău, din 2007. Era, adică, minunat - deşi Moni era palidă şi, după cum a mărturisit la coborâre, îl invidia pe Sandu, care avusese în ultima secundă inspiraţia să nu vină, ergo să supravieţuiască. Rusnacul a schimbat apoi muzica (viteza nu) - a pus Ellie Gould şi o formaţie al cărei nume chirilic era ceva de genul ПСИХЕДЕЛИК - adică PSIHEDELIC, pe cât îmi dădeam seama. Şi zău că a fost un trip psihedelic până la Butuceni; când am coborât, rusul n-a vrut să ne ia bani, a scuturat zâmbind claia blondă şi a zis: "Vî aştiept la o stacanî di jin". 

Peisajul la Orheiul Vechi e splendid, poate îmi trimite Moni poze şi o să vedeţi. E acolo, pe fundul fostei Mări Sarmatice, un promontoriu lung de câţiva kilometri, înălţat la câteva zeci de metri deasupra restului peisajului, o limbă înaltă de pământ poros înaintând curb spre pădurea Scocului (dacă-mi aduc bine aminte). Promontoriul e, cum spuneam, poros, scobit de tot felul de grote - dintre care una, cea de la altitudinea maximă, găzduieşte o biserică rupestră. Văzusem poze de acolo pe blogul lui Lucian Dan Teodorovici sau al lui Florin Lăzărescu, nu mai ţin exact minte, Moni îi adusese şi pe ei acolo şi pozaseră o mireasă care, lângă crucea de deasupra bisericii, lua tot felul de posturi undeva la graniţa dintre kitsch şi soft porn. Moni era încă indignată când i-am amintit despre asta. 

Ne-am întors apoi în Chişinău, unde am avut un atelier de proză la "Vlad Ioviţă", atelierul de scriere al lui Dumitru Crudu. Le-am cerut să scrie o proză despre traumă şi fericire, plecând de la incipitul celei mai recente cărţi a lui Dudu, Oameni din Chişinău. A ieşit foarte bine, au scris şi au citit proză deseori bună, uneori foarte bună, Cristi Măriuţa, Oleg Carp, Emanuela Sprânceanu, Alex Cosmescu, Aurelia Borzin, Elena Chirică, Otilia Gordenco, Parascovia (al cărei nume de familie nu l-am reţinut, mea culpa), Valerian Ciobanu, Călin (tot fără nume de familie), Ion Buzu, Pavel Borş, doamna Iordăchescu (care n-a vrut să citească, şi de la care am primit ultimul număr din Clipa - liceenii fac ca de obicei o treabă excelentă, e un interviu foarte bun al Ilenei Mălăncioiu acolo), Carolina Vozian, Sandu Vakulovski, Moni Stănilă, Dumitru Crudu şi eu. Adică, dacă am numărat bine, 18 oameni - ar ieşi un volumaş în toată regula!

Apoi am căutat localuri - erau toate fie pline, fie foarte scumpe. Am ajuns, după o oră şi ceva de mers printr-un Chişinău frumos şi rece, într-un local pustiu, care trebuia să închidă şi în care barmanul-patron, după toate aparenţele turc, se uita la un film care se vedea că-i rupe inima. Ne-a lăsat să stăm pentru o bere (în speţă suc Viva), care a durat cât filmul. Adică preţ de patru beri. 

A doua zi, Moni a ţinut să mă conducă la autocar - şi bine a făcut, altfel nu plecam. Deşi luasem biletul din ziua anterioară, şoferul Petrică nu voia să admită că e de la firma lui. (Ar fi preferat să ia pe altcineva, care mergea până la Timişoara). Moni s-a inflamat, Dudu Crudu cu legitimaţia lui de jurnalist la Timpul a picat la marele fix, şi am plecat până la urmă spre Sibiu.

În vamă, ofiţerul român m-a pus să deschid bagajele. Aveam şi o plasă pentru Anatol Grosu (Zona nouă e pe jumătate basa), de la fratele lui; "Ce-aveţi aici?", a dat la o parte ceainicul, a găsit o Biblie. "Ce Biblie-i asta?". "Creştin ortodoxă", zic. S-a încruntat, a deschis-o. "A, românească", s-a dumerit. "Şi miroase şi a busuioc". Apoi mi-a deschis bagajul, a ieşit la iveală "Oameni din Chişinău". "Bravo, domnu' student, îmi place, auziţi?, îmi pla-ce". Şi a făcut semn că microbuzul poate pleca.