Roberto Bolaño. Trei poeme

Câinii romantici

În vremea aia aveam douăzeci de ani

şi eram nebun.

Pierdusem o ţară,

însă mă alesesem cu un vis.

Şi dacă aveam visul ăsta

restul nu mai contau.

Nici munca, nici rugatul,

nici studiul în zori

cot la cot cu câinii romantici.

Iar visul trăia în pustiul din spiritul meu.

O locuinţă de lemn,

în penumbră,

într-unul din plămânii tropicului.

Iar uneori mă întorceam înăuntrul meu

şi mergeam să văd visul: statuie eternizată

în gândiri lichide,

vierme albicios zvâcnind

în amor.

Un amor cu gură spurcată.

Un vis înăuntrul altui vis.

Iar coşmarul îmi spunea: vei creşte.

Vei lăsa în urmă imaginile durerii şi ale labirintului

şi vei uita.

Însă în vremea aia să creşti era totuna cu o crimă.

Sunt aici, am spus, cu câinii romantici

şi aici o să rămân.

Autoportret la douăzeci de ani

Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam

unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,

stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,

cred că era aerul îngheţat al morţilor.

Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat

să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte

auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare.

Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam

şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic,

născut în aer şi în mare.

Un scut şi o spadă. Atunci,

cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul

de obrazul morţii.

Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd

spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,

deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare:

mii de băieţi ca mine, imberbi

sau bărboşi, însă latino-americani toţi,

lipindu-şi obrajii de obrajii morţii.

Godzilla în Mexic

Ascultă la mine, fiule: bombele cădeau

peste Ciudad de México

însă nimeni nu-şi dădea seama.

Aerul împrăştia veninul pe

străzi şi prin ferestrele deschise.

Terminaseşi de mâncat şi te uitai la TV

la desene animate.

Eu citeam în dormitorul de lângă

când am ştiut că urmează să murim.

Cu toată ameţeala şi greaţa m-am târât

în bucătărie şi te-am găsit pe podea.

Ne-am îmbrăţişat. M-ai întrebat ce se întâmplă

şi nu ţi-am spus că eram în programul morţii

ci că plecam într-o excursie,

încă una, împreună, şi că nu trebuia să.ţi fie frică.

La plecare, moartea nici măcar

nu ne-a închis ochii.

Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an,

furnici, albine, cifre echivoce

în marea supă râncedă a hazardului?

Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări,

eroi publici şi secreţi. 

Fiţi blânzi cu traducerile, sunt ucenicia mea spaniolă. :)

Alte poeme de Bolaño în română găsiţi  aici şi aici, traduse de Claudiu Komartin, sau aici, tradus de Marin Mălaicu-Hondrari ("Poesis Internaţional", nr. 3, p. 85).

Iar în Bucureştiul cultural e o cronică a lui Doris Mironescu la "Amintiri pentru tatăl meu". Inutil să spun că m-a bucurat mult.