"Zona nouă". Ana Donţu

După cum am scris în prefaţa antologiei, deşi Ana Donţu e prezentă acolo cu o proză, ea este credibilă şi ca poet. (A câştigat deja un premiu important pentru poezie la Festivalul Macedonski de la Craiova .)

Iată dovada. :)

aşternutul

sigur întunericul din cameră ascunde ceva

altfel de unde ţiuitul acesta în urechi când nimic nu mai mişcă

dacă aş reuşi să-mi strecor neobservată mâna până la întrerupător

în cameră ar fi mai multe umbre decât lucruri

dar pe întuneric ele se apropie şi îţi acoperă faţa

cu palmele

şi adormi când

lumea se scurge în corpul obez care

se întinde peste tine ca o plapumă

 

jucăria

n-ar trebui să fie straniu

zgomotul acesta surd e şi el un obiect din cameră

o minge pasată între tine şi ea

dincolo de pereţi nu e lumea aşa

cum se vede pe fereastră

geamul este un monitor la care te uiţi şi crezi că-i adevărat

din exterior se arată ca o jucarie printre altele

o jucărie cu baloane de săpun

şi nu înţelegi de ce te agiţi aşa fără sens

camera dispare între degetele unui copil uriaş

(cred că i-am văzut odată la geam ochii albaştri)

 

spânzuratul

lucrurile clocotesc şi ele în tăcere

deşi nu se întâmplă nimic

nu mai apucă să-ţi acopere faţa

obeza ajunge la tine când

eşti cu ochii deschişi

îşi târăşte piciorul peste tine

şi trece mai departe

tu rămâi cu ochii pironiţi

la becul care atârnă ţeapăn de tavan

 

macheta

niciodată nu se astâmpără până la urmă

mereu mai rămâne o mână care smulge puful de pe haine

un deget care scormoneşte în perete

un picior care loveşte scurt în masă

un nerv zvâcnind

o unghie care intră în piele

 

camera fără pereţi

a vorbi aici

e cum ai păşi pe o podea

acoperită cu peşti

scaunele tale nu au spetează

uşile toate fără mâner

când te plictiseşti mă opreşti de la telecomandă

cu glonţul la 5 milimetri de ceafă

(şi morţile astea au fost filmate din timp

dar te-ai gândit că e prea mult sânge)

să treci peste ea

viaţa nu e în direct

apeşi un buton şi e gata

 

peşti deasupra capului

ştiu că obiectele astea nu au nici o importanţă

nici măcar cerul şi blocurile care se văd prin geam

toate sunt jucării care atârnă deasupra unui leagăn

din spatele lor pândeşte un ochi

perdeaua umflată de vântul care pătrunde prin crăpături

nimeni n-o va da la o parte

nu va fi o apocalipsă

mă sufoc în straturile camerei

când îşi împătureşte peste mine pereţii

 aprind lampa

şi îi întorc spatele

să privesc animalul adormit la piept

respirând greu ca sub apăsare

într-o zi se va trezi şi mă va face bucăţi

va sta la fel ca acum

cuibărit între piept şi perete

sau va fi în spate şi-mi va respira în ceafă

va muşca mai întâi de gât

mă va soarbe ca pe o boabă de poamă

până rămân o piele flască

gândurile se vor amesteca între ele

ca stolurile de păsări

când sunt în pericol

voi crede la început

că sunt o figurină de pe pervaz

şi n-o să mă întreb

de ce corpul meu e atât de rece

de ce braţele îmi cad

de parcă li s-au tăiat sforile

şi mă mişc greu ca în smoală topită

dar lucrurile astea vor fi fireşti atunci

aşa cum crusta melcului trosneşte

când îl striveşti cu pantoful de asfalt

post scriptum

cu ochii închişi când geamul a duduit toată ziua

şi piciorul s-a oprit în perete

o cameră cu o singură fereastră

la care se înghesuie morţii

o mulţime de victime şi un singur suspect după sticlă

dar e linişte şi nimic nu se vede dincolo de

cercul gălbui pe care becul îl desenează

în jurul meu

P:S: noaptea pe la trei

o mână străină îmi bâjbâie sub piele

cum şi eu caut sub plapumă

căldura animală a unui corp

plecat de curând