Poezia chiar a fost la Bistriţa

Au fost, cum era de aşteptat, zile atât de pline, încât va fi imposibil să le rezum într-o postare. Aşa că o să revin probabil în serial asupra lor, pe măsură ce memoria mea dezorganizată le va recupera din minunatele lor ascunzişuri.
Sigur, lecturile au fost minunate, cum era de aşteptat, având în vedere lista poeţilor invitaţi. Însă cred că toată lumea (y compris atât invitaţii, cât şi spectatorii) e de acord că vârful absolut al Festivalului a fost dat de apariţiile publice ale lui Emil Brumaru, aflat într-o formă uluitoare - nu l-am văzut niciodată atât de reactiv, cu o facondă torenţială şi hipnotică, într-o dispoziţie confesivă (ai fi zis) nelimitată. Au fost două asemenea momente, cel dintâi vineri, la Plan B Club Cafe, într-un dialog cu Ion Mureşan (trebuiau să mai participe Emilian Galaicu-Păun, care n-a primit viza, habar n-am de ce..., şi Dinu Flămând, care n-a mai ajuns la discuţii, prins probabil cu programul Zilelor Bistriţei, desfăşurate în acelaşi timp cu Festivalul - D.F. fiind cetăţean de onoare al Bistriţei), la care practic n-am avut ce să moderez: Brumaru fiind în amintita formă ravisant-bavardă, şi eu, şi Ion Mureşan am înţeles că n-avem altceva de făcut decât să tăcem şi să admirăm.
Al doilea moment de graţie al lui Emil Brumaru a fost cel de sâmbătă seara, la încheierea lecturilor. N-a citit aproape nimic, a vorbit despre studenţia lui la Medicină (catalizat de poezia Ritei Chirian, care a citit chiar înaintea lui) şi despre începuturile lui literare,  despre scris ca fericire şi scrisul pe fericire, realmente fabulos, sala a fost în transă o oră sau cât o fi durat, poate mai mult. Ştiu că sunt înregistrate ambele discursuri, ar fi minunat dacă le-ar transcrie cineva.

N-aş vrea însă să vă povestesc despre poeţi şi poezie şi să uit muzica - pentru că e un festival de poezie şi muzică de cameră, la urma urmei. În ce mă priveşte, recitalul de vineri, susţinut de Antal Szalai (la vioară - Stradivarius) şi Jozsef Balogh (pian), a fost la fel de răvăşitor ca poezia cea mai pură & disperată (cei doi muzicieni unguri cântă împreună de când aveau nouă ani, se înţelege cum a sunat Prokofievul lor). Sâmbăta a fost şi ea cu adevărat muzicală, în cel mai plin înţeles al cuvântului - cuplul Aurelian-Octav Popa (celebrul clarinetist) şi Sanda Popa (violă) a fost admirabil, au şi revenit de altfel de patru ori pe scenă, la bisuri, nu-i lăsa lumea să mai plece din sinagogă. Maestrul Popa e de o vitalitate adolescentină la cei 74 de ani ai săi, Emil Brumaru şi-a exprimat public, în timpul recitalului-confesiune de la final, invidia pentru zburdălnicia ceva mai vârstnicului artist (Brumaru având 72). N-avea pur şi simplu astâmpăr, după recital a ţinut să discute cu mine despre Herta Muller, Kundera şi Thomas Mann (era în deplină cunoştinţă de cauză pe toate cele trei subiecte), despre poezia română contemporană (aici, cam lacunar :) ) şi despre copii şi nepoţei (Sebastian, respectiv Joachim - aici, absolut en expert!). E absolut formidabil cum ştie Gavril Ţărmure să aducă muzicieni de o asemenea calitate la Bistriţa.
O să revin, ce s-a întâmplat la Bistriţa e materie de roman-fluviu, nu de postare pe blog! :)