Douămiişti din toate ţările, uniţi-vă!
M-am gândit că n-ar strica să listez aici numele câtorva poeţi tineri remarcabili de care am aflat în ieşirile de anul ăsta din Suedia, Bulgaria şi Turcia.
Luând-o din Septentrion înspre Balcani, aş zice că douămiistul suedez (hehe, ce bine sună :) ) cel mai aproape de inima mea e Johannes Anyuru. Şi mai trebuie amintiţi imediat Viktor Johansson (îl găsiţi tradus de Gabi Eftimie aici) şi Malte Persson (prezentat şi tradus de Claudiu Komartin aici).
În Bulgaria, poetul tânăr care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ivan Hristov (prezentat şi tradus de Claudiu aici). Bună, de asemenea, e şi Kamelia Spassova. Iar optzecistul bulgar (şi asta sună promiţător, nu?) despre care lumea vorbeşte acolo cu respectul cu care vorbim noi despre Cărtărescu e Rumen Leonidov. Însă cel mai bun poet cunoscut de mine în Bulgaria a fost grecul Vassilis Amanatidis. Absolut minunat, zău. Nu vreau s-o uit nici pe slovena Stanka Hrastelj, cu poemele ei tandre şi atroce despre zilele de spital ale tatălui ei. (Cancer, bineînţeles.)
Poetul turc pe care nu ezit să-l aşez lângă Amanatidis e Gokcenur C. (Câteva poeme traduse tot de Claudiu Komartin, în numărul ăsta din Poesis Internaţional, la paginile 89-90.) Buni sunt şi Efe Duyan (poate chiar la fel de bun ca Gokcenur), şi Yaprak Oz (amândoi sunt de găsit tot în Poesis Internaţional). Alt poet foarte bun cunoscut la Istanbul e israelianul (născut în Sankt Petersburg) Alex Epstein. Bun, de asemenea, sârbul Milan Dobricic.
Mai sunt, bineînţeles, şi alţii. Dacă îmi amintesc vreun nume important pe care l-am uitat acum, o să revin. S-au adunat însă deja vreo zece-cincisprezece poeţi tineri buni şi foarte buni care mă fac să cred că diagnosticul privind moartea poeziei (susţinut cu atâta pasiune şi de oameni inteligenţi, cum e cazul criticului Ion Simuţ, bunăoară) e uşor exagerat :)
Chiar acum o oră, recitind "poemul invectivă", mă întrebam ce se-ntâmplă acum cu poezia în alte ţări. Care le sunt douămiiştii. Parţial mi-am amintit citind aici.
O, şi câte alte ţări mai sunt!
Şi nu-i îmbucurător să ştii că sunt atâţia poeţi pe lume? :)
(Pe de altă parte, nu trebuie să uităm teoria lui Ion Mureşan, după care poeţii sunt ca anticorpii: cu cât e organismul social mai delabrat, cu atât mai mulţi poeţi apar. Ceea ce se traduce aşa: cu cât mai multă poezie, cu atât mai mult rău. Brrr... :) )
nu mai tine slagarul cu " uniti-va " , nici macar pentru lumea balcanica .
Mărule drag, cred c-am să-i spun lui Moş Crăciun să-ţi aducă în dar cărţile despre ironie ale lui Kierkegaard şi Jankelevitch :)
Ti-am preluat si eu extrema nordica (sau pivotul? :D) si-am mai adaugat cateva linkuri. Pe sudici ii traduce doar CK, in Poesis, nu?
CK, da, dar în Poesis Internaţional.
Îmi place schema ta tactică, poate punem de-o Internaţională douămiistă :)
da-da-da, de-o reuniune a douamiistilor, cum au avut optzecistii la Pitesti, doar ca nu de-aici, ci de pretutindeni! dar pt. asta va trebui totusi tras de maneca serios C.K.! :)
Noi vorbim de construcţia de macrostructuri globale, iar tu nu te poţi abţine de la glumiţe - şi mai spui de Claudiu că se autoexclude din orice proiect serios :)
îmi sună un pic a citat şi mă retrag repede, că mă simt cam descoperit :D mai ales c-am reluat ceva, tot din zona aia, aproape identic, dar cu mici completări, şi în altă parte, unde iar am fost întrebat şi, până la urmă, poate că va trebui să discut despre asta şi cu cineva, poate că s-au înţeles greşit unele lucruri şi de aceea... în fine, deci, cum spuneam, plec repede şi citesc. poezie :P
Apropo de extreme si de pivoti, nu se mai organizeaza meciuri intre douamiisti si optzecisti? Amicale, fireste : )
(multumesc pentru lista de membri ai internationalei, am pus-o sub bradul meu : )
ăia-s din alt sport. după ce ne-au bătut câţiva ani prin k.o. (doar Sociu, citesc acum undeva, i-a bătut o dată, prin tehnici de învăluire rapidă şi prin calul troian), ne-am gândit că mai bine prin neprezentare :D
Alexandru, ceea ce părea la început a fi o bătaie a la Hernani între 80 şi 2000 a devenit repede o bătaie cu frişcă, pentru ca la urmă să se transforme într-un bal de absolvire al unei generaţii unice care şi-a dat seama că ai lor sunt de fapt tot ai noştri, şi viţăvercea :)
Daniel, acolo unde citeşti tu scrie că Dan Sociu a luat singurul premiu important, adică premiul USR - un pic inexact, mai sunt şi alte premii importante, al Academiei, de exemplu, mai sunt şi premii internaţionale, mai sunt şi alte mecanisme de legitimare (topuri anuale ale criticilor, prezenţe în antologii, invitaţii la lecturi în străinătate, să zicem). Însă nu mecanismele de legitimare sunt importante, ci poezia în sine. Cele dintâi ţin de jocul de societate al literaturii, cea din urmă e chiar literatura. Iar eu n-aş fi aşa de pesimist ca tine - am văzut la Bistriţa, de exemplu, la minunatul festival organizat de Camelia Toma, Marin Mălaicu şi Gavril Ţărmure, mai bine de o sută de oameni stând câteva zile la rând, zece ore pe zi, ca să asculte poezie - cu precădere douămiistă. Am văzut liceeni care recunosc deja, ca pe nişte hituri, poeme douămiiste. Am văzut racheţi îmblânziţi de poezie, parţial douămiistă. Am văzut studenţi afolaţi după câte un poet douămiist sau altul, preţuindu-l la fel de mult ca pe solistul trupei preferate. Am văzut poeţi douămiişti metanoizaţi de propria poezie.
Poezia asta, să-i zicem douămiistă, a schimbat ceva în câţiva oameni. La fel ca cea mai bună poezie optzecistă. La fel ca cea mai bună poezie dintotdeauna. Pe lângă asta, orice mecanism de legimare mi se pare ridicol şi... ilegitim.
Draga Radu, Johhanes te intreaba de unde stii poeziile lui si i-a placut ce zici.
Când am fost eu în Suedia tocmai îi apăruse un volum, cred că "The Cities inside Hall", era scos în faţă pe rafturile cu noutăţi din Librăria Academiei din Stockholm, încât era limpede că-i un autor foarte cunoscut. I-am întrebat pe David Vikgren şi pe Leif Holmstrand despre el, mi-am făcut apoi temele pe net - şi-astfel dorinţa-i gata :)
Înţeleg că-l traduce Sandu Vakulovski, aş zice că se potrivesc la ţanc.
Salutări tuturor - Doinei, Aurei, lui Sandu şi ţie. Şi, bineînţeles, lui Johannes Anyuru.
P.S. Sunt curios dacă o să reuşiţi să daţi şi un concert în sala de festivităţi a colegiului, la care piesa de rezistenţă cântată la pian să fie "Melc, melc codobelc", aplaudată frenetic de studenţi (care au văzut în ea echivalentul joik-urilor animaliere ale populaţiei Sami - şi ne-au cântat joik-ul ciorii şi al iepurelui). :)
Trimiteți un comentariu