Poesis Internaţional 3

De citit, o puteţi citi aici

Nu-i aşa că-i o revistă bună? :)

Read more...

Vicleim

Redau mai jos, fără explicaţii inutile, o postare de acum un an de pe blogul "O carte într-o frază".
Să zicem doar că ar fi cartea mea poştală pentru voi, cu urările de "sărbători fericite!" înscrise în filigran.

Memoria mea îmi deapănă deseori o poveste, pe care o pretinde auzită acum mai bine de zece ani de la Mircea Ivănescu. Aşadar, cu vocea subtonală şi uşor tremurată a poetului, îmi spune că în '68, după apariţia volumului de debut, Mircea Ivănescu şi-ar fi invitat prietenii la el acasă, la un sympozion. Printre prieteni, Matei Călinescu, Nichita Stănescu şi doamna Stela, pe care M.I. o curta după ritualul trubaduresc ortodox, deocamdată fără rezultate notabile. Apa minerală terminându-se, poetul-gazdă a coborât să mai cumpere câteva sticle. În absenţa lui, Nichita i-ar fi spus Stelei: "Ştii tu ce poet mare e Mircea?". Şi, ca s-o convingă, a deschis volumul de Versuri şi i-a citit, aşa cum ştia el şi numai el să citească, poemul vicleim. Când M.I. a revenit cu lichidele, doamna Stela era deja convinsă că e doamna Stela Ivănescu.
Nu ştiu cât credit să dau memoriei mele, etilizate masiv pe atunci, convalescentă acum. Aş putea, ce-i drept, jura că povestea e autentică, însă jurămintele mele nu pot avea cine ştie ce preţ la nici o bursă. Însă vă transcriu mai jos, în chip de colind, poemul vicleim, dorindu-vă ca, măcar o dată în viaţă, atunci când contează mai mult şi mai mult, poezia să fie la fel de regeşte de generoasă cu dumneavoastră. Sau muzica, sau pictura, sau orice fel de artă. Sau, în fine, ceva sau cineva să fie generos ca un rege atunci când e cel mai mult nevoie. Cine, pe-un astfel de ceas, n-ar da viaţa lui toată?

Aşadar, Mircea Ivănescu, vicleim

să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei
atât de indiferentă încât nici nu credem
că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,
pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori
am vorbit cu intenţie - şi când ea le va ridica încet
să-şi acopere ochii - să creadă deodată
că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt
peste ea - să i se pară că aude cum îi cântăm noi -
dar nu ne mai recunoaşte vocea.

- mergem prin zăpadă către stea
cu întreită urmă,
gândurile noastre către ea
se fac pân' la urmă

o baladă despre aşteptarea
lângă drumul nins,
ascunşi printre pomii spulberaţi cu marea
pală a vântului unde s-a prins

printre ramuri cu lucire dură
câte o privire unde se răstoarnă
chipul ei, acum cu o impură
aură. şi pânda noastră toarnă

vreme îngheţată peste noi,
şi ne-nchide într-un cub de gheaţă,
şi făptura ei răsfrântă, noi
să ne închipuim cum se răsfaţă

în prea strâmbe jocuri, şi apoi
gheaţa să se aburească,
noi să mergem mai departe, goi
de orice firească

şi duioasă închipuire despre ea.
urma noastră întreită
să se spargă în zăpadă. abea
când o va acoperi, putridă,

neaua lent topindu-se - şi ea
ne va fi uitat de mult,
noi vom şti că pentru-o clipă ea
se va fi schimbat ocult

în colindul nostru îngheţat,
sub fereastra stinsă,
pentru umbra ei-ncercănat
contur, pe fereastra ninsă.

pe urmă ar trebui să se audă vocea lui irod
ţipând ascuţit: stratioate!
(cum o auzeam în copilărie, uimit, neştiind
ce înseamnă) şi vocea soldatului în zale, crispat
răspunzând: poruncă, prea înalte împărate.
dar vorbe din acestea nu mai au înţeles acum.

Read more...

Douămiişti din toate ţările, uniţi-vă!

M-am gândit că n-ar strica să listez aici numele câtorva poeţi tineri remarcabili de care am aflat în ieşirile de anul ăsta din Suedia, Bulgaria şi Turcia.
Luând-o din Septentrion înspre Balcani, aş zice că douămiistul suedez (hehe, ce bine sună :) ) cel mai aproape de inima mea e Johannes Anyuru. Şi mai trebuie amintiţi imediat Viktor Johansson (îl găsiţi tradus de Gabi Eftimie aici) şi Malte Persson (prezentat şi tradus de Claudiu Komartin aici).
În Bulgaria, poetul tânăr care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ivan Hristov (prezentat şi tradus de Claudiu aici). Bună, de asemenea, e şi Kamelia Spassova. Iar optzecistul bulgar (şi asta sună promiţător, nu?) despre care lumea vorbeşte acolo cu respectul cu care vorbim noi despre Cărtărescu e Rumen Leonidov. Însă cel mai bun poet cunoscut de mine în Bulgaria a fost grecul Vassilis Amanatidis. Absolut minunat, zău. Nu vreau s-o uit nici pe slovena Stanka Hrastelj, cu poemele ei tandre şi atroce despre zilele de spital ale tatălui ei. (Cancer, bineînţeles.)
Poetul turc pe care nu ezit să-l aşez lângă Amanatidis e Gokcenur C. (Câteva poeme traduse tot de Claudiu Komartin, în numărul ăsta din Poesis Internaţional, la paginile 89-90.) Buni sunt şi Efe Duyan (poate chiar la fel de bun ca Gokcenur), şi Yaprak Oz (amândoi sunt de găsit tot în Poesis Internaţional). Alt poet foarte bun cunoscut la Istanbul e israelianul (născut în Sankt Petersburg) Alex Epstein. Bun, de asemenea, sârbul Milan Dobricic.
Mai sunt, bineînţeles, şi alţii. Dacă îmi amintesc vreun nume important pe care l-am uitat acum, o să revin. S-au adunat însă deja vreo zece-cincisprezece poeţi tineri buni şi foarte buni care mă fac să cred că diagnosticul privind moartea poeziei (susţinut cu atâta pasiune şi de oameni inteligenţi, cum e cazul criticului Ion Simuţ, bunăoară) e uşor exagerat :)

Read more...

Istanbul. Flashuri

Pescăruşii croşetând traiectorii baroce în jurul minaretelor Moscheii Albastre (seara, când pescăruşii păreau lilieci giganţi, imaginea era un trailer dintr-un Lord of the Rings oriental).
Privirea de o blândeţe meivănesciană a minunatului poet turc Gokcenur C.
Privirea de o inteligenţă ascuţită, dar paşnică, precum un iatagan în teacă, a celuilalt poet turc exemplar, Efe Duyan.
Negustorii de lângă Aya Sophia, supărându-se că nu le dai 45 de lire pentru un şal pe care-l negociaseşi de la 15 la 10 .
Ceainăria cu narghilele, unde turci deghizaţi în costume occidentale se înghesuie pe bănci înguste de lemn negeluit ca să poată trage fumul dulceag din viscerele colorate.
Drumul spre Taksim, cu faţadele somptuoase contrapunctate de sforile cu haine întinse între ferestrele caselor de pe străzile laterale.
Uriaşa piaţă centrală din Taksim, pe care o ştiam din imaginile cu fanii turci celebrând victoriile din Champions League, ca acum să aflu că acest loc al bucuriei e de fapt Tien An Men-ul lor, locul în care revoltele populare erau înecate în propriul lor sânge de regimurile militare.
British Council-ul, unde urma să citim noi, dacă suicide bomberul kurd nu s-ar fi aruncat cu o jumate de oră mai devreme peste cei doi poliţişti, rănindu-i pe ei şi alţi şapte oameni.
Recepţionerul oprindu-mă noaptea şi cerându-mi poeme de-ale mele în turcă; maniera pasionată în care vorbea despre poezie şi despre poeţi în germană, îmi era greu să-l urmăresc, dar ştiam că doar printr-un miracol aş putea găsi la noi un om fără studii care să iubească într-atât poezia; apoi mi-am amintit de sudorul Ilie, prietenul meu care mi-a pus în braţe "Nostalgia", "Levantul", pe Ioan Es. Pop şi pe Cristian Popescu, m-am liniştit şi am început să înţeleg limpede germana.
Bazilica subterană construită la 532 de Iustinian, mai năucitoare chiar decât Aya Sophia, varianta ei în imaginarul nocturn, de fapt.
Plimbarea cu Gokce şi cu Efe pe strada Iktilal, a Libertăţii adică; intrarea, la invitaţia lor, în biserica St. George; lumânările cumpărate de ei pentru toţi trei şi aprinse atât de firesc, încât nu m-ar fi mirat să-şi facă şi cruce.
Ceaiul băut cu ei doi pe aceeaşi stradă; "Sebastian în vis" scos de ei din geantă, cererea lor de a traduce pe loc în engleză începutul, traducerea în turcă făcută tot pe loc; cuvântul-refren bebelak.
Palatul Cirragan, pe malul Bosforului, unde s-a deschis Festivalul de Literatură; în 1876, sultanul Murat al V-lea a fost arestat de generali, declarat nebun şi condamant să nu iasă din palat până la sfârşitul vieţii; a mai trăit vreo treizeci de ani în colivia asta aurită, cu tot haremul (şi cu soacrele haremului?).
Piaţa de peşte din Kadikoy, de pe ţărmul asiatic, cu turci urlând prietenos din rărunchi şi stropind cu apă peştii; apa aburind peste peşti ca un surogat de mare.
Poemul lui Gokce despre dragoste.
Sala de mese a hotelului, la ultimul etaj, cu glasvandul dând înspre marea luminoasă, senină şi dură ca poemul lui Gokce despre dragoste.
Istanbulul, lucind ca un jărăgai cu 20 de milioane de vreascuri sub geamul oval al avionului.

Read more...

Două poeme

...din "Amintiri pentru tatăl meu", pe post de trailer. :)

Sfoara de rafie

Dacă ar fi să se întâmple azi,

nu m-ai recunoaşte. Au trecut 13 ani

de la numărul tău cu sfoara de rafie,

şi în 13 ani de bătut capul cu trucul tău

m-am îngrăşat 20 de kilograme.

Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr

des ca iarba de pe mormântul tău.

Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam,

dacă ar sări lespezile de pe morminte

şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată,

ca popcornul pocnind afară din cratiţă,

cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite

ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare

să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte.

Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte

de la naştere părintele. O să te iau de mână

şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă,

în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.

Buru buru

Mi-e teamă că, ajunşi acolo, n-o să ştiu

să mă port cu tine. Asta în ipoteza în care

Marele Disciplinator o să ordone îngerilor-plasatori

să ne conducă în aceeaşi colonie. Sau, înainte de toate,

în ipoteza că o să ordone să fim preluaţi

de îngeri-plasatori, şi nu de cealaltă echipă.

Destul cu ipotezele. Mi-e teamă că n-o să ştiu

să-ţi vorbesc iar – atunci aveam 19 ani,

acum suntem aproape de-o vârstă.

Ori poate o să fiu mai bătrân decât tine,

cu apucăturile unei mame între două vârste,

gata să te înfund cu mâncare

şi să-ţi fac buru buru la buze

dacă mi se pare că eşti supărat.

Ah, tati – când mă gândesc la noi doi acolo,

îmi trece prin inimă ceva ca un câine

traversând, cu ochii strânşi

până la lacrimi, o autostradă.

Read more...