Soirs
Dă dependenţă blogul acesta, Soirs! Stuporul avid cu care-l citesc postare de postare e de aceeaşi natură (de n-o fi chiar acelaşi) cu cel resimţit la lectura marilor jurnale desfăşurând sub ochii mei, frază cu frază, realul, cu toate ale lui, „galimafrée de divers articles”, cu vorba lui Montaigne. Nu ştiu cine-i autorul blogului, poate o fi vreun secret al lui Polichinelle şi pic de fazan; oricum, pentru mine e, indiferent dacă are sau nu vreo identitate "literară" în viaţa de zi cu zi, un exemplar scriitor român.
şi mie îmi place
dincolo de misterul autorului şi textele confesive, are totuşi ceva care oferă într-adevăr de gândit: sarcasmul acela fin maschează nişte insuficienţe care nu-s tocmai de admirat
dar stilul acela sardonic face tot
Da, e de un cinism... bardamusian, să zic aşa - dar pentru mine, printre altele, şi cinismul ăsta îl face aşa de ataşant :)
Tocmai mi-ati transmis si mie dependenta, m-am apucat sa citesc Soirs din scoarta-n scoarta. Si tot aveam impresia ca recunosc cumva sound-ul, potrivirea intre ritmul gindirii si ritmul frazei si nu-mi dadeam seama de unde le stiam - acuma am aflat: din marile jurnale - ai perfecta dreptate, Radu.
Ardeleanul conservator din mine tare s-ar bucura să-l vadă într-o zi on paper! :)
pe vremea vechiului meu blog, pe cand autorul lui soirs accepta sa vorbim fara sa se/ma atace, am avut aceeasi atitudine: un blog ca o carte, mi-am spus si - tocmai de aceea - adictiv. acum il citesc foarte rar, are si cinismul supradozajele lui. insa autorul este foarte interesant tocmai prin mania lui neagra. (a: si stiu cine e, dar nu va spun, pentru ca nu-i treaba mea).
Ce să-i facem, cinicul, ca toți cynicii, mușcă, asta-i natura lui :)
(Iar opțiunea pentru anonimat trebuie respectată, bineînțeles)
Radu
intocmai!
ma stradui sa citesc regulat acest blog...ceea ce cumva ma deranjeaza e absenta posibilitatii de a comenta...sa fie o aroganta, sa fie intimitatea unui monolog?
Poate o fi aroganţa hipertimidităţii :)
Ce-i drept, mi-ar plăcea să se poate comenta - însă, când citesc mai multe pagini deodată, ca la un jurnal on paper, nu-mi mai vine să-l tot întrerup. Aşa că nici nu mai ştiu dacă vreau cu adevărat sau nu să-l comentez.
si totusi, cine e Soirs?
Chiar dac-aş şti, n-aş spune - de vreme ce omul nu vrea să fie deconspirat, aşa să rămână lucrurile. E un delicios jurnal fără jurnalist, ca să răstorn vorba lui I.D. Sârbu.
Ce s-a intamplat cu Soirs? Am vazut ca blogul sau a devenit un blog privat. Voi il mai puteti citi?
Va multumesc!
Uf, mare păcat, devenisem adict...
Poate se răzgândeşte domnul Soirs până la urmă. I-am rămâne îndatoraţi destul de mulţi.
Si eu devenisem adict :d
Aveti cumva salvate postarile de pe blogul sau? V-as ramane profund recunoscatoare.
Multumesc!
Din păcate nu le am, nu m-am gândit nici o clipă că vor deveni şi mai private...
Însă e clar că ce am văzut pe blog e un fragment dintr-un jurnal mult mai amplu, care va fi cândva publicat. Iată un motiv bun pentru a supravieţui, oricât de indecentă e supravieţuirea. :)
Va multumesc pentru rapiditatea raspunsurilor.
Sper si eu sa mai pot citi intr-o forma sau alta (blog sau carte) acele ganduri si idei minunate.
Inca ceva, dvs il cunoasteti pe domnul Soirs? Ati putea pune o vorba buna sa lase la vedere ceea ce a scris pe blog pana acum sau sa-l incurajati sa publice acele randuri?
Nu-l cunosc, însă sunt sigur că vor fi publicate (nu există aproape nici un jurnal care să fi fost complet distrus); singura întrebare e când anume.
Poate că totuşi Mr. Soirs se răzgândeşte şi redevine "public".
Soirs a revenit de multa vreme. https://soirsblog.wordpress.com
Trimiteți un comentariu