Leipzig

Plec azi, în vreo două ore, la Leipzig - voi avea o lectură la Târgul de Carte de acolo.
Mai sunt prinşi în programul ăsta Doina Ruşti şi Daniel Bănulescu; şi tot la Leipzig e Claudiu Komartin, pentru a-şi lansa antologia de la Korrespondenzen, Und wir werden die Maschinen fur uns weinen lassen (Şi vom lăsa maşinile să plângă în locul nostru - minunat & obsedant vers!), excelent tradusă de Georg Aescht; şi tot acolo, Anca Fronescu, exemplara iubitoare & promotoare de literatură; şi tot acolo, Monica Madas alias Monooka, cea mai bună voce feminină auzită de mine în România (şi fermecătoare desenatoare, de asemenea); şi probabil alţi oameni la fel de frumoşi, despre care încă nu ştiu.
Va fi un desant românesc pe cinste, aşadar.
La Lipsca, birjar!

Read more...

Adela Dinu, "Diaristica feminină românească"

Săptămâna trecut, exact pe 8 martie, am prezentat la Librăria Humanitas, alături de Rita Chirian, debutul în critică al Adelei Dinu - Diaristica feminină românească, Eikon/Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2012. (Nu se putea zi mai bună pentru prezentarea unei cărţi cu o asemenea temă, fireşte!)

E un debut comme il faut, ambiţios şi bine condus, poate un pic cam prea militant feminist pentru unele gusturi mai conservatoare, însă certificând în Adela Dinu un critic serios şi de cursă lungă.

Reproduc mai jos ce am scris pe coperta a IV-a.

Acum 13 ani, Mircea Cărtărescu observa în Postmodernismul românesc că, la noi, critica literară „n-a dat nici o atenţie discriminării femeii ca autor”, iar autoarele „au fost cantonate în ghetoul literaturii feminine”. Ei bine, machismul acesta critic e pe cale să fie demantelat (e drept, deocamdată tot numai de... autoare): după excelenta Fotografie de grup cu scriitoare uitate a Biancăi Burţa-Cernat, revizitând proza feminină interbelică, iată acest de asemenea excelent synopsis privind Diaristica feminină românească al Adelei Dinu. Calităţile studiului sunt prea multiple pentru a putea fi chiar şi numai enumerate într-un blurb de copertă finală; mai întâi, în ce priveşte partea teoretică propriu-zisă, e de remarcat că, dacă până acum diaristologii români au marşat exclusiv pe poetica franceză a jurnalului, în siajul barthesian al descrierii retoricii lui, Adela Dinu introduce şi perspectiva complementară a lui Hocke (al cărui studiu-antologie despre jurnalul european, absolut fundamental, nu-i tradus la noi), interesată mai degrabă de imaginarul genului şi trecându-i în plan secund literaritatea. Inovaţie bibliografică al cărei profit se resimte net în analiză. Apoi, e de asemenea remarcabilă, prin aplicaţie şi prin echilibru, secţiunea privitoare la avatarurile feminismului literar, respectiv ale feminităţii literare. În fine, autoarea e şi un redutabil close reader, cum se dovedeşte în amplul capitol dedicat celor paisprezece autoare de jurnale care fac obiectul analizelor, de la Jeni Acterian şi Alice Botez la Elena Spijavca şi Tia Şerbănescu. Suficiente calităţi, aşadar, ca să facă din Adela Dinu un new entry în nomenclatorul select al criticii tinere.  

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!", activă încă două zile

Petiţia "Adio, ICR!" va mai fi activă încă două zile.
Luni o s-o închid şi o s-o trimit către Senatul României.

Până atunci, cei care mai doresc o pot semna AICI.

Read more...

"Frânghia înflorită", nominalizată la Premiile "Observator cultural" pentru poezie

Iată nominalizările pentru poezie la Premiile „Observator Cultural” – toate excelente, şi mă grăbesc să adaug că ar mai fi meritat să fie pe lista asta şi alte câteva cărţi care m-au atins profund, poate în primul rând cele semnate de Ana Dragu (Păzitoarea, Charmides), Rita Chirian (Asperger, Cartea Românească), Aurel Pantea (Nimicitorul, Limes), Liviu Ioan Stoiciu (Substanţe interzise, Tracus Arte), Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon, Tracus Arte) şi alte câteva (care anume, se va vedea în antologia Cele mai frumoase poeme din 2012, la care Claudiu Komartin şi cu mine lucrăm).

Cum a observat şi Răzvan Ţupa pe blogul lui, 4 din cei 6 autori au debutat după 2000 – amănunt elocvent pentru schimbarea de generaţii în vortexul căreia ne aflăm.

Mă bucură mult că sunt nominalizate două cărţi de la Casa de Editură „Max Blecher”; împreună cu celelalte două de la debuturi (Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă; Anatol Grosu, Epistola din Filipeni), cele patru titluri nominalizate fac din „Max Blecher” cea mai dinamică editură de poezie activă acum. Echipa Ana Toma–Claudiu Komartin–Vlad Pojoga, trei frumoşi nebuni întru poezie, face ce ştie şi ştie ce face.

Iată aşadar nominalizările la poezie şi la debut:

Poezie

·                    Şerban Axinte, păpădia electrică, Casa de pariuri literare

·                    Vlad Moldovan, Dispars, Cartea Românească

·                    Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Cartea Românească

·                    Octavian Soviany, Pulberea, praful şi revoluţia, Casa de Editură „Max Blecher“

·                    Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Cartea Românească

·                    Radu Vancu, Frînghia înflorită, Casa de Editură „Max Blecher“

Debut

·                   Marius Chivu, Vîntureasa de plastic, Brumar (poezie)

·                   Teodora Coman, Cîrtiţa de mansardă, Casa de Editură „Max Blecher“ (poezie)

·                   Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de Editură „Max Blecher“ (poezie)

·                   Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească (critică)

·                   Justina Irimia, Ultimul tango la Buenos Aires, Humanitas (eseu)

·                   Victor Rizescu, Tranziţii discursive: despre agende culturale, istorie intelectuală şi onorabilitate ideologică după comunism, Corint (eseu)

·             Delia Ungureanu, Poetica Apocalipsei. Războiul cultural în revistele literare româneşti (1944-1947), Editura Universităţii Bucureşti (critică).

Restul nominalizărilor, pe site-ul revistei Observator cultural.

Read more...

Sorin Despot citind din "Aer cu diamante" şi "Frânghia înflorită"

Sorin Despot mi-a făcut bucuria de a citi, undeva "deasupra cimitirului", cum scrie în prezentarea de pe YouTube a clipului, un text din Frânghia înflorită alături de minunatul poem al lui Florin Iaru, Aer cu diamante.
Inutil să mai spun că Sorin se dovedeşte nu numai un excelent poet, ci şi un remarcabil performer.
Ar fi o excelentă afacere dacă l-aş putea convinge să semnăm un contract prin care el să-mi citească textele la toate festivalurile/recitalurile la care sunt invitat. Îmi lipseşte doar capitalul de pornire. :)
Mulţumesc, Sorin.

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!", activă încă o săptămână

Într-o săptămână, petiţia "Adio, ICR!" a strâns 424 de semnături.
O să mai stea deschisă încă o săptămână, apoi o s-o trimit oficial autorităţilor.

Cine vrea, poate aşadar s-o semneze încă AICI.

Read more...

De ce-mi place mie aşa de tare Terorista

Iată de ce-mi place mie Terorista aşa de tare.

Fiindcă, scriind despre unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor ani (Andrei Dosa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, Tracus Arte, 2011), produce en passant în două fraze un excelent ghid practic de citire a poeziei, de dat oricărui cititor nespecialist ca să vadă "cam care-i treaba cu poezia". Concis şi clar ca lumina zilei. (Şi a poeziei).

Iată, aşadar, extrasul din cronica Teroristei:

Până la urmă orice volum de poezie despre care se vorbeşte (dar într-un mediu cultural OK, atenţie!) e o ocazie numai bună, pentru toată lumea, nu doar pentru mine, de aerisit creierul – cu ajutorul internetului, gimnastica asta cerebrală e acum la îndemâna oricui, v-o recomand chiar dacă n-aţi mai frecventat vreun poet de la orele obligatorii din liceu. Nu e greu, credeţi-mă: poţi să porneşti de oriunde, de la un articol dintr-o revistă literară, de la un site colectiv de poezie, de la titularii vreunui premiu important, de la un festival, de la o colecţie a unei edituri serioase. Citeşti cronici, vizitezi bloguri, eventual încerci texte postate pe net, până găseşti ceva care-ţi place, mai mult sau mai puţin la întâmplare. Se poate porni foarte bine de la poeţi minimalişti, care nu te pun să te stresezi prea tare ca să ghiceşti „ce-a vrut autorul să spună”. Într-o săptămână în care oricum freci menta pe net aiurea e exclus să nu găseşti, căutând aşa, fără stres, un poet care să te atragă.

Totul e să nu te aştepţi la orgasmul intelectual al vieţii tale din prima, OK? E suficient să fie o experienţăinteresantă, să găseşti una bucată plachetă care să nu te plictisească – e chiar ca în sex, abia în timp o să ajungi să ştii ce funcţionează la tine şi ce nu. Nu căuta capodopere, profunzimi nebănuite, comori de înţelepciune, metafore înălţătoare, că oricum, la început n-ai nici o şansă să le recunoşti, şcoala ţi-a spălat deja creierul, ţi-a pus pe undeva un dop care nu se dizolvă cu una, cu două. Caută ceva care să-ţi fie la îndemână, să-ţi dea o plăcere măruntă, una numai şi numai pentru tine, chiar dacă nu ţi se pare că ar fi vorba de „poezie adevărată”.

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!". Comentariul studentului Vlad Văidean

Vlad Văidean, care se recomandă "student în Bucureşti venit din Baia Mare", în etate de 20 de ani, semnatar al petiţiei "Adio, ICR!", produce acolo comentariul transcris de mine mai jos.
Câtă vreme studenţii de anul I sau II pot vedea atât de limpede lucrurile, mai există o speranţă.
Pentru speranţa asta îi sunt recunoscător studentului Vlad.
Aşadar, spune Vlad Văidean:

"Deoarece consider că vizibilitatea culturală a României în lume este singurul tip autentic și credibil de vizibilitate pe care această țară îl poate pretinde; 

Deoarece Institutul Cultural Român condus de către Horia Roman Patapievici a fost primul institut de o asemenea anvergură care a reușit să abandoneze complexele provinciale de superioritate (citește: de inferioritate camuflată și instituționalizată) ce caracterizau aproape întotdeauna abordarea (și disperata căutare) a unui himeric brand cultural românesc;

Deoarece Institutul Cultural Român condus de către Andrei Marga revine, cu o îngrijorătoare ușurință și cu un dezarmant aplomb politic, la aceeași nemuritoare, mitizantă, mistificatoare și, de altfel, foarte comodă abordare provincială; deoarece Institutului Cultural Român condus de către H.-R. Patapievici i-au fost recunoscute și lăudate programele atât în România (însă cu permanente bruiaje dictate de resentimente politice și chiar personale), dar mai ales acolo unde se cuvenea și se dorea să îi fie apreciate meritele, deci în străinătate; 

Deoarece programele Institutului Cultural Român condus de către Andrei Marga au fost recunoscute și lăudate numai de către însuși Institutul Cultural Român aflat sub conducerea lui Andrei Marga; 

Deoarece majoritatea personalităților culturale românești pe care tinerețea mea avidă de modele le admiră se detașează cu o oarecare vehemență de actualul chip al Institutului Cultural Român; 

Deoarece, dincolo de absolut orice partizanate, simt că, cel puțin seara înainte de culcare, deci în afara rigidizărilor ideologice și a fațadelor sociale, bunul-simț uman al domnului Andrei Marga s-ar putea să aibă presimțirea faptului că poziția sa nu este una dintre cele mai benefice, întrucât nu se bucură de adeziunea sinceră (deci nu dictată politic) de care s-au bucurat predecesorii săi în fruntea ICR-ului (dacă mi se va reaminti aici cu sfântă indignare înaltul patronaj al Președinției sub care s-a aflat Institutul Cultural Român în timpul mandatului lui H.-R. Patapievici, voi reaminti și eu și mai Înaltul Patronaj al Senatului României - subliniez: al României - sub care se află acum ICR și prin comparație cu care celălalt avea un rol pur simbolic; nu intru în detalii, cu toții le știm și ne străduim să le labirintizăm pentru ca mai apoi să ne ia cât mai mult timp ca voluptuoși să le/ne discutăm);

Deoarece apreciez faptul că am posibilitatea de a-mi exprima părerea nu doar de dragul opinării, ci punând-o în slujba unui gest simbolic care, prin cine știe ce minune a reduplicării masive, poate determina un fapt concret; 

Pentru toate acestea și pentru multe altele consider că, prin semnătura mea deloc prestigioasă (dar totuși prețioasă, întrucât e unică) atașată petiției de față, îmi înnobilez primul meu demers de acest gen. Chiar dacă apatia mediului românesc în atari chestiuni este proverbială, sper că acum va fi totuși o excepție dictată de conștiința faptului că frumusețea și relativa bogăție culturală a României este, după cum spuneam și la început, singura care ne poate înfrăți în mod veridic cu „lumea mare”. 

Să fie într-un ceas bun!"

Să fie, dragă Vlad. 

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!". Semnături

Petiţia "Adio, ICR!" începe să capete consistenţă.
De sâmbătă până azi, a strâns puţin sub 200 de semnături, de la scriitori, artişti, traducători şi jurnalişti din toate generaţiile; se regăsesc pe ea:

- politologi (de la Vladimir Tismăneanu la Daniel Şandru şi Sorin Bocancea);
- prozatori (de la Mircea Cărtărescu şi Ovidiu Nimigean la Ana-Maria Sandu, Corina Sabău, Marin Mălaicu-Hondrari, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo şi Alex Tocilescu);
- poeţi (Rita Chirian, Dan Coman, Claudiu Komartin);
- eseişti (de la Adriana Babeţi, Ioana Pârvulescu şi Ioana Bot la Valeriu Gherghel);
- critici literari (Marius Chivu);
- traducători (de la Florin Bican la Smaranda Nistor);
- regizori (de la Mona Nicoară şi Smaranda Schiopu la Adrian Sitaru şi Radu Jude);
- artişti plastici (precum Lia Perjovschi);
- muzicieni (Luca Dinulescu);
- jurnalişti (de la Luiza Vasiliu la Adriana Gheorghe).


Îmi cer iertare celorlalte câteva zeci de scriitori, artişti şi intelectuali pe care n-am spaţiu să-i mai listez aici. Şi le mulţumesc.
După cum le mulţumesc zecilor de consumatori culturali care susţin petiţia.

Pe care o puteţi semna AICI (iar dac-aţi semnat-o deja, v-aş ruga s-o daţi mai departe).

Read more...

Adio, ICR!

Într-un interviu recent din “Observator cultural”, domnul Dan Shafran, directorul ICR Stockholm, afirmă: “ni s-a spus [de la centrala ICR, n.m] că scriitorii români refuză să vină la Göteborg”.

ICR începe aşadar să-şi dea seama că există scriitori, artişti, jurnalişti, intelectuali care nu mai vor să colaboreze sub nici o formă cu Institutul atâta vreme cât el e condus de Andrei Marga. Tindeam să cred că sunt cazuri izolate: ştiam că Ada Milea a refuzat tranşant orice colaborare, ştiam de regizori de film, artişti plastici, prozatori, poeţi, jurnalişti (toţi de primă mână şi de mare vizibilitate) care au refuzat de asemenea să colaboreze cu ICR-Marga, eu însumi am refuzat o invitaţie din ţară şi una din străinătate – însă nu aveam (şi nici nu am) o reprezentare clară asupra numărului refuznicilor.

Din interviul citat se poate înţelege că deja se formează o masă critică de scriitori-refuznici. M-am gândit că n-ar fi rău să încerc marea cu degetul şi să invit scriitorii, artiştii, intelectualii, jurnaliştii, cetăţenii care nu se simt reprezentaţi de ICR-Marga şi nu vor să colaboreze cu acesta sub nici o formă să declare deschis aceasta, adăugându-şi semnătura pe o listă iniţiată aici.

Sigur, s-ar putea să rezulte o listă cu atâtea semnături cât să le numeri pe degetele de la o mână; dar s-ar putea la fel de bine ca numărul semnăturilor să se dovedească suficient de mare pentru a putea constitui o problemă oficială pentru ICR. Fiindcă, dacă se va constata că există o masă critică de scriitori/artişti/jurnalişti/intelectuali reprezentativi care nu se simt reprezentaţi de ICR şi nu vor să colaboreze cu acesta, atunci întrebarea logică e: pe cine reprezintă ICR-Marga? Şi cât de reprezentative pentru cultura română contemporană sunt programele lui, câtă vreme un număr semnificativ de  scriitori/artişti/jurnalişti/intelectuali contemporani dintre cei mai importanţi refuză să participe la ele?

Iar dacă se va dovedi că, sub preşedinţia lui Andrei Marga, ICR nu reuşeşte să construiască programe cu adevărat reprezentative pentru cultura română contemporană, atunci Andrei Marga trebuie să plece.

În orice caz, câtă vreme Andrei Marga e preşedintele ICR, nu pot să spun decât “Adio, ICR!”.

Cine vrea, poate semna petiţia Adio, ICR! aici.

Read more...