"Frânghia înflorită". Alte topuri, alte eseuri

De ieri până azi, am descoperit că Frânghia înflorită mai apare în alte câteva topuri & retrospective.
În România literară, nr. 52, Gabriel Chifu, Alex Goldiş, Marius Miheţ şi Irina Petraş o socotesc printre cărţile care rămân ale anului 2012.
În retrospectiva lui din Dilema veche,  Marius Chivu o listează de asemenea printre cărţile demne de remarcat.
Iar în interviul dat Elenei Vlădăreanu în Suplimentul de cultură, Mihai Iovănel spune că "lucrurile de top" publicate în 2012 în materie de poezie sunt Frânghia înflorită şi Poeziile naive şi sentimentale ale lui Dan Sociu.

Mă tot mustră conştiinţa de câteva zile, musai să mă mărturisesc: acum câteva zile, prietenii de la Contributors mi-au cerut un best of personal cu cele mai bune patru-cinci eseuri publicate în 2012. Am făcut o listă foarte drastică, din care am tot tăiat până au rămas şapte eseuri excelente, nu mă înduram să renunţ la nici unul. Dar n-aveam ce face, aşa că am renunţat cu inima strânsă la singurele două eseuri care nu se potriveau cu subtextul aşa-zicând "politic" care subîntinde retrospectiva mea (a se vedea incipitul şi finalul textului de pe Contributors). Aşa se face că au rămas pe dinafară, taman pentru că-s inaderente la orice lectură "politică", două cărţi la care ţin foarte mult (la una dintre ele am şi vorbit la lansare):  

- Eminescu explicat fratelui meu de Ioana Bot (editura Art);
- Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă de Mihaela Ursa.

Aşa că nu-mi rămâne decât să le declar aici drept cele mai pure eseuri din 2012, şi să-mi văd mai departe de remuşcăturile duhului lăuntric. 

Read more...

"Frânghia înflorită" în topurile anuale

Au început deja topurile anuale, unele dintre cele mai frumoase şi mai crude jocuri de societate din frumoasa şi cruda lume literară. :)
Sigur că m-am bucurat să văd că şi Frânghia înflorită e pomenită în ele. 
În Luceafărul din decembrie, 5 dintre cei 10 critici întrebaţi o aşază printre cele mai bune cărţi de poezie ale anului.
La Europa liberă, Emilian Galaicu-Păun o listează printre cele mai bune 10 cărţi citite de el în anul care se-ncheie. E singura carte de poezie, alături de 9 romane, şi singura de un autor român (ceilalţi enumeraţi fiind Adolfo Bioy Casares, Gunter Grass, Alejo Carpentier, Ismail Kadare, Bernhard Schlink, Joyce Carol Oates, Pauline Reague, Ismail Kadare, Pascal Bruckner).
Iar pe contul ei de Facebook (aici zău că nu ştiu cum să pun link), Ruxandra Cesereanu o socoteşte printre cele mai bune 3 cărţi de poezie ale anului, alături de cele ale lui Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon - o carte despre care ar merita să se vorbească entuziast) şi Andra Rotaru (Lemur - aşijderea). Tot aici, Ruxandra Cesereanu face şi un Top 3 al debutanților: Anatol Grosu (Epistola din Filipeni), Livia Ștefan (Re.volver) şi Marius Chivu (Vântureasa de plastic).   
Având în vedere ce an extraordinar pentru poezie a fost 2012, nu pot să zic decât că credinţa mea în Moş Crăciun pare să fie răsplătită. :)

Read more...

Eseul românesc în 2012. Un "Best of" personal

               [text publicat pe Contributors]

            O axiomă a lui Ion Mureşan, indiscutabilă ca toate axiomele (mai ales ca acelea venind de la marii poeţi), spune că poeţii sunt precum anticorpii: atunci când ceva merge rău în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, pentru a neutraliza sursa răului. De asta, susţine extraordinarul poet clujean, apar atât de mulţi poeţi puternici în vremuri de criză. Judecând după numărul mare de eseuri remarcabile publicate anul acesta în România, aş îndrăzni să completez conjectura Mureşan după cum urmează: atunci când în corpul social apar disfuncţii „problematice”, de genul „psihodramei” de astă-vară (ca să hibridez terminologia Comisiei de la Veneţia cu cea a lui Lucian Boia), nu numai Phantasia, ci şi Raţiunea secretă anticorpi. Aşa se face că nu numai poeţii, ci şi eseiştii proliferează. Lucrând împreună, Frumosul şi Adevărul vor să facă organismul social Bine.

Din această profuziune de eseuri remarcabile, o să recomand cititorilor Contributors cele mai pasionante cinci citite de mine anul acesta. Cei mai utili cinci anticorpi, în ce mă priveşte. Un Best of personal. Ordinea lor, fireşte, e absolut aleatorie.

Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească

Revelatorul cel mai bun al interbelicului autohton este Mihail Sebastian – iată premisa de la care pleacă eclatantul studiu al lui Mihai Iovănel; biografia lui Sebastian coagulează cele mai dispare & eterogene contexte imaginabile (le citez aşa cum sunt ele inventariate de către autor în Introducere): „evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării ‚Criterion’; prieten cu Mircea Eliade; redactor la prestigioasa Revista Fundaţiilor Regale; ţintă, în calitate de evreu generic, a naţionaliştilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislaţiei antisemite introduse de Statul Român către sfârşitul anilor ’30; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944; victimă a unui accident neelucidat în 1945, care dă naştere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspiraţiei”. Aş mai adăuga aici, întrucât are importanţa ei, complicaţia de natură sexuală a lui Sebastian – cel mai probabil, aşa cum arată Iovănel altundeva, suferind de disfuncţie erectilă, însă au existat chiar speculaţii privitoare la o homosexualitate mai mult sau mai puţin latentă. Sprijinit pe această premisă, Iovănel deduce corolarul după care „opera principală a lui Sebastian este calitatea de martor al biografiei lui”, şi-i reciteşte acestuia biografia intelectuală şi evenimenţială cu o luciditate mereu vigilă, ajungând la rezultatul spectaculos de a vedea în Sebastian nu un discipol al „diavolului” Nae Ionescu, un evreu legionar, cum propunea recent Marta Petreu, ci un evreu care, din instinct de supravieţuire, ajunge pentru scurtă vreme cripto-comunist, pregăteşte numărul Scânteii din 23 august 1944 şi redactează chiar broşura Armata Roşie vine şi Manifestul Blocului Naţional-Democratic (ambele redate integral în anexe). O monografie ideologică pasionantă, doldora de nuanţe & tranşanţe care vor face să curgă multă cerneală.

Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea, Cartea Românească

Eseul lui Claudiu Turcuş pleacă de la evidenţa că cele peste trei sute de studii şi articole despre Norman Manea (scrise în română, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă şi în limbi de circulaţie mai restrânsă) cad în două categorii care nu comunică reciproc: o parte se ocupă de etapa bucureşteană (1966-1986), cealaltă de cea new-yorkeză. Însă nu există nici un studiu care să recitească opera lui Manea integral. Turcuş îşi propune să-l dea el – şi reuşeşte cu brio. În plus, îşi mai propune „contextualizarea discursului etic”, cu discutarea amplu documentată a celor trei mari dezbateri polemice generate de textele lui Manea: cea din 1981, declanşată de interviul lui din Familia, cea din 1992, subsecventă textului incriminator la adresa lui Mircea Eliade, Felix culpa, şi cea din 1998, provocată de The Incompatibilities, recenzia-eseu la Jurnalul lui Mihail Sebastian. (Inutil de spus că, pentru textele despre Eliade şi Sebastian, Manea a devenit inamicul public al practic tuturor taberelor literare autohtone.) În ce priveşte recitirea propriu-zisă a prozei lui Manea, cu totul ataşant la eseul lui Turcuş e interesul lui pentru „configurarea umanităţii alternative impuse de către prozatorii postbelici, inerent în contrast cu rigiditatea umanităţii socialiste”. Cititorii criticii postbelice au mai întâlnit această atenţie la „umanitate” în critica lui Lucian Raicu, din care de altfel Turcuş citează cu suficient gusto încât să simţi afinitatea electivă pe care o resimte faţă de acest mare critic, asumat tacit drept maestru. Alături de Doris Mironescu, Claudiu Turcuş este al doilea critic tânăr ieşit din şcoala de „umanitate” a lui Raicu. Pe care o absolvă strălucit. 

Valeriu Gherghel, Breviar sceptic şi alte eseuri despre simplitate, Polirom

 Deseori, prostia vine din excesul de inteligenţă. Un prost, spunea Einstein, e cel care, atunci când îl întrebi cât e ceasul, începe să-ţi explice doct că timpul e relativ. Eseul lui Valeriu Gherghel despre simplitate în intepretare e un manifest împotriva acestui gen de prostie doctă. A fi simplu în intepretare înseamnă, ni se spune, „a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica”, aşa încât dacă într-o poveste e vorba despre trei purceluşi e stupid să discuţi despre cei trei Magi de la Răsărit, despre trifoiul mistic, despre schemele triadice în istoria omenirii etc. Pentru a fi simplu, Gherghel discută cu argumente extrem de sofisticate autorii cei mai „problematici”: Sfântul Augustin, Dante, Cervantes, Blake etc. E, desigur, multă (auto)ironie în exerciţiul acesta de simplitate sofisticată şi multifolie; mie mi-a adus aminte de eseurile narative ale lui Borges – despre care argentinianul spunea că le rescrie şi de nouă ori, până ajung să pară neglijente. Similar, intricat-eruditele texte ale lui Gherghel par rescrise şi polisate până ajung să aibă luciul şi aparenţa simplităţii. Singurul borgesian adevărat (ca anvergură a erudiţiei & calitate hipnotică a scriiturii) dintre toţi eseiştii noştri de azi.    

Ioan Pânzaru, Regimul intepretării. Literatura şi sensul acţiunii, Polirom

Lucrurile cele mai importante în legătură cu oamenii, spune Ioan Pânzaru, cele care merită cu adevărat studiate, sunt faptul că acţionează şi felul în care o fac. Or, „vorbirea este o formă de acţiune”, iar acţiunile necesită un sens – care e ales de agent dintre „sensurile disponibile în cultură”. Eseul lui Pânzaru este, prin urmare, un exerciţiu de pragmatică a culturii contemporane – care e una a intruziunii diversităţii şi a libertăţii de interpretare. Aşa se face că, subtextual, cea mai mare parte a eseului va discuta posibilitatea libertăţii şi redefinirea normativităţii nu ca obedienţă generală faţă de reguli, ci ca libertate individuală de a propune reguli spre dezbatere publică – acesta fiind singurul mod de a evita coşmarele hipernormative ale birocraţiilor şi totalitarismelor. Textele analizate vor fi juridice, literare, teologice; e definitoriu faptul că Pânzaru citeşte textul din Geneza 3 despre Adam şi Eva, analizat îndeobşte ca fabulă paradigmatică a libertăţii, ca pe un mit al interpretării. Dând omului libertate (inclusiv libertatea de a-I interpreta cuvintele), Dumnezeu a limitat-o pe a sa. În absenţa Lui, avem de regăsit normativele divine în relaţia dintre natura limbajului şi libertatea noastră. Un eseu amplu (cca. 400 de pagini, nutrite din vreo 500 de surse bibliografice în majoritatea lor încă neuzitate de comunitatea academică autohtonă), hibridând hermeneutica raţionalistă a lui Ricoeur din De la text la acţiune cu spiritul gnosticilor de la Princeton.     

Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas

Procedând la alcătuirea unor portrete de potentaţi ai comunismului de rit bizantin, ori mai bine spus excavând dinozaurii acelui Jurassic Park (încă non-extinct) din straturile geologice ale memoriei sale, Vladimir Tismăneanu transformă istoria comunismului într-un gen al biograficului. Prin urmare, aparenţa eseului său va fi mai degrabă aceea a unei cronici de familie; în romanul lui eponim şi arhicelebru, Petru Dumitriu urmărea să demonstreze cum lumea marxistă se întrupa din spuma decăderii familiilor burgheze. Cronicile de familie ale lui Tismăneanu surprind însă fenomenul riguros opus: anume felul paradoxal în care funcţionarea familiilor aristocraţiei marxiste, cele care pun în act „minciuna instituţionalizată” a comunismului, ajunge să denunţe minciuna exact în aceeaşi măsură în care o perpetuează. Prin reacţia morală acută a unora dintre descendenţii nomenclaturii (Tismăneanu însuşi e un bun exemplu), corpul social bolnav pare a-şi dezvolta anticorpi prin conversia miraculoasă a unor foste celule cancerigene. Aşa încât cronicile lui de familie camuflează nu doar un studiu în toată regula despre „o microsocietate cu gnoza ei, cu riturile, miturile şi secretele ei concret punitive”, cum observă undeva Angelo Mitchievici, ci şi un eseu ataşant despre speranţă & conversiune. Operă de moralist exemplar camuflat în memorialist, aşadar.   

Aş recomanda, în încheiere, dintr-un decadent & putred reflex cosmopolit, şi Red Plenty de Francis Spufford, un text pe jumătate eseu, pe jumătate roman (hibrid încă nenaturalizat la noi) despre Rusia sovietică a anilor ’50 şi ’60, adică a ultimelor două decenii în care mai exista încă la nivel de masă credinţa în Marea Utopie a Sovietelor Comuniste. Sunt de toate aici: şi poveşti memorabile cu personaje reale & inventate, şi analize economice documentate, şi contextualizări istorice, şi note finale ample care, ca-n romanele lui David Foster Wallace şi Roberto Bolaño, constituie un roman în sine. Şi mult, mult umor. Dwight Garner i-a făcut o cronică amplă în New York Times, suficient de clară şi de convingătoare. (Pe mine, cel puţin, cronica asta m-a convins că merită comandată şi citită).  

Iată aşadar eseurile mele preferate din 2012: texte care vorbesc despre libertate, umanitate, simplitate, speranţă & conversiune. Eseuri-anticorpi pentru răul istoric pe care-l trăim. Anul care se încheie a fost foarte bun pentru eseul românesc, după cum se vede. Însă nu inegalabil: din fericire, la cât de oribil se anunţă sub raport politic anul 2013, eseul & poezia lui vor fi cel puţin la fel de disperate & pline de speranţă & strălucitoare ca şi cele de anul acesta. :)

Read more...

Ruxandra Cesereanu despre "Frânghia înflorită"

În numărul 12 al revistei Steaua (la pagina 36), Ruxandra Cesereanu are un insight foarte personal şi acut (şi mult prea generos) al Frânghiei înflorite. Îl reproduc mai jos.

Cum se spune, nebănuite sunt căile lui Moş Crăciun. :)

Tați și fii

De când este literatură pe lumea aceasta, opiniile despre relația dintre fii și tați au oscilat, în funcție de psihanaliză și destule alte hermeneutici aplicate: fiii sunt ai taților sau sunt chiar tații lor, chiar dacă trec, un răstimp prin mame. Sau, dimpotrivă, fiii sunt altceva decât tații lor (a se vedea Kafka – Scrisoare către tata), chiar dacă se întâmplă să îi conțină, uneori (parțial) și pe aceștia. Oreste, Hamlet și duhul tatălui său, complex Oedip, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie etc. Relația dintre tată și fiu este mai acută decât aceea dintre mamă și fiică. Tatăl este instanța, supraeul, modelul (râvnit sau repudiat). Cum textul meu se dorește a fi o cronică literară și nu o exegeză pe marginea relației dintre tați și fii, mă opresc aici, cu această introducere în subiect.

Radu Vancu este un poet subtil, care și-a creat o manieră aparte de a scrie literatură, recognoscibilă pentru delicatețea sa brutală (un paradox asumat, firește!), pentru felul în care lucruri diafane se amestecă progresiv cu lucruri violente psihic, dar rostite/scrise tihnit. La toate acestea se adaugă predilecția pentru lecții sufletești de anatomie, pentru detaliu și simplitate (dar o simplitate migălită), pentru zone traumatice, omenește vorbind.

Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012) este, deja, a treia carte în care Radu Vancu delimitează o traumă personală din biografia sa de fiu, scriind despre tatăl mort. Dar, în ciuda multelor cronici de receptare de care a beneficiat această carte și care, majoritatea, se axează pe disecarea unei dimensiuni traumatice sublimate în cele din urmă în chip luminos, pentru mine ea are alt sens. Mai exact, este vorba, cred, despre o carte în care relația depășește nuanța strict circumscrisă familial, inițiind o relație între un magistru (tatăl mort, sinucis, duhul lui) și ucenic (fiul viu). Iar lecția de anatomie mentală și sufletească a tatălui mort este aceea de a-i preda fiului viu faptul că moartea nu este în mod absolut înspăimântătoare și sumbră, ci e o formă de liniște, seninătate și delicatețe întrepătrunse cu ingredientele întunecate. Duhul tatălui mort din Frânghia înflorită, aceasta-i (susțin eu) miza inovatoare a cărții, este unul suav, desprins din limburi, înseninat, dar foarte atent la ce conține lumea în care se află și se sălășluiește, astfel încât să-l inițieze pe fiul său, încă din viață. Duhul tatălui este un modern ori chiar postmodern, care vorbește ca atare, demitizează, cu suplețe și în limbaj acut cotidian, ceea ce știm noi, viii, despre lumea cealaltă care conține, de fapt, imitativ, lumea de aici, a viilor. Iar dacă lumea viilor este una crudă, atunci așa este și lumea morților; dacă lumea viilor este suavă, atunci așa este și lumea morților. Dincolo e un spațiu mimetic pentru aici, totul dincolo se molipsește de cuvintele și comportamentul de aici, din realitate și cotidian. Bolile, mâncarea, fricile, veșmintele din moarte sunt aceleași ca în viață; lumea morților e plină de adrenalină, este impetuoasă, frenetică aproape, de fapt (duhul tatălui mort are o "viață personală mișto")!

Duhul tatălui se arată de fiecare dată în vis, așa încât fiul învață mai întâi să descifreze un alfabet oniric, înainte de a destăinui lecția propriu-zisă de învățătură. Există o întreagă tradiție de sfătuire a fiilor din partea taților, pe care, însă, Radu Vancu nu o sugerează livresc în cartea sa de poeme, ci doar o presupune, ca background subînțeles care poate fi și numai un background de abur (doar ne aflam în vis, adică la poarta dintre real și ireal). Când visul se sfârșește și tatăl mort dispare (în timpul diurn), în urma lui rămâne întotdeauna, fie mireasmă și bucurie, fie vid, spaimă, tristețe: "mare de flăcărui", "gorgan luminos, năpădit de trandafiri tineri", "burtă de apă" etc. Monologul tatălui mort către fiul viu are, de la un punct, o coloratură de împărtășanie demonstrativă: între ei doi se mai găsește un alt fiu, Sebastian, fiul fiului. Cred că miza specială a cărții lui Radu Vancu aici este: poetul (care primește învățătura în vis) este ucenicul unui tată mort care îi predă lecția de a fi tată pentru Sebastian (fiul fiului, aflat el însuși odinioară în vis, înainte de a se naște și imediat după naștere, și despre care Radu Vancu a publicat cartea de poezie de dinainte de Frânghia înflorită, adică Sebastian în vis, 2010). Cine zărește doar relația dintre duhul celui mort și fiul viu, parțializează această carte de învățătură (la urma urmei): Sebastian nu poate fi exclus din ecuația ontică și gnoseologică, tocmai pentru că el este fiul fiului care (acesta din urmă) este și tată. Acest foarte special și delicat ménage à trois face din Frânghia înflorită un soi de manual de duhovnicie poetică.

Epistolele (sfaturile) din vis ale tatălui mort sunt despărțite, unele de altele, de secvențe diurne (uneori blamate din pricina trezirii impuse) în care fiul rezonează la realitate (Camelia, Sebastian, Mircea Ivănescu, Mihai Șora și altele/alții). Autorul este autoironic, atunci când presupune că este vorba despre "un cartoon feeric după un scenariu deprimist"! E altceva, de fapt: necesitatea de a aprofunda sfaturile tatălui, dincolo de nocturn și oniric, într-o nișă personală, la lumina zilei. Singurele lucruri care nu cred că se potrivesc în aceste texte diurne ca niște punți între cei morți și cei vii sunt inserturile relativ didactice despre poezie, cu iz de minimă teoria literaturii, în care sunt invocați variați scriitori și noțiunile lor de estetică!

În tot, Frânghia înflorită este cartea de poeme a unui anatomist al visului și al morții, făcute pe înțelesul celor care cred în transubstanțierea acestora și într-o formă de inițiere (în mod straniu) sinestezică. Prin lecția învățată de la tatăl mort și magistru, fiul (ucenic) devine, în cele din urmă, chiar el noul magistru. Pentru cine? Pentru Sebastian (fiul fiului), dar, poate și pentru alții…

[Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012]

Read more...

Revista Transilvania. Lansare număr Dimitrie Gusti

Mâine, adică miercuri, de la ora 18, în sala de lectură (etajul 5) a Bibliotecii Astra, Corp B, o să lansăm numărul 11-12 / 2012 al revistei „Transilvania“, dedicat lui Dimitrie Gusti şi Şcolii de sociologie de la Bucureşti.
E un număr coordonat de Zoltán Rostás - care, pe lângă faptul că e unul dintre sociologii de mare prestigiu (el însuşi creator de şcoală, precum Gusti altădată), s-a dovedit şi un excelent designer de reviste. Unde mai pui că are şi un minunat simţ al umorului - priviţi, de pildă, coperta revistei, aleasă de el: e şcoala lui Gusti dându-se pe tobogan, adică pe o moară din Drăguş, satul pe care tocmai îl monogafiau. Al treilea de jos în sus, în tricou de marinar, e Mircea Vulcănescu, "grasul Vulcănescu", cum îi spunea cu tandră ironie Cioran (care recunoştea, ca şi celălalt mare orgolios al generaţiei, Mircea Eliade, că Vulcănescu era cel mai înzestrat dintre ei). Cred că imaginea asta despre Vulcănescu e la fel de importantă pentru memoria noastră culturală ca şi imaginea morţii lui: în carcera de la Aiud, în care toţi erau dezbrăcaţi şi se stropea cu apă rece pe jos în toiul iernii, Vulcănescu s-a culcat pe spate pe betonul ud şi îngheţat pentru a susţine pe corpul lui călduţ corpul unui tânăr care leşinase. Tânărul a supravieţuit, Vulcănescu nu. Numai luate împreună, cele două imagini (Vulcănescu ludicul şi Vulcănescu martirul) alcătuiesc imago-ul acestei exemplare personalităţi.
Despre toate astea, însă, ca şi despre multe altele, vom vorbi mâine, de la 18, la Biblioteca Astra, Corp B, etajul 5. Vă aşteptăm cu drag.

Read more...

"Zona nouă". Ioan Şerbu

Ioan Şerbu (n. 1983), unul dintre cei mai talentaţi poeţi zonişti, a câştigat recent un premiu la secţiunea de poezie a concursului naţional Incubatorul de condeie (alături de Ilinca Pop, prietenă şi colaboratoare apropiată a zoniştilor). 
După cum au putut constata cei care au citit primul număr al revistei Zona nouă, Ioan Şerbu e şi un excelent cronicar, scriind despre literatura contemporană (poezie şi proză deopotrivă) cu un nerv pe care destui dintre cronicarii titraţi nu-l au. 
Iată poemele cu care a apărut în antologia concursului. 
[Sursa, aici: http://idc.adlittera.com/antologia-idc-2012/]

liceu

că maiorul lovește serios am știut

la primul firicel de sânge din ureche

de o jumătate de oră ne snopea în surdină

ca un cântec popular vechi 

Filip avea vânătăi mai mari

cu el a fost mai categoric

seara au intrat câini arşi pe geam

ne-au pus labele-n palme

noi ne-am aşezat la film

ne-am certat pe canalul TV

maiorii se ceartă pe noi

Filip de-aş fi decât să mai ajung

în sala cu o oglindă de 100 și un birou de 100

unde vorbește comandantul maiorilor

la fel cum vorbesc toţi aici

cuvinte ude grele de fier de lemn

în dungă în lat în pumn

şi toate-ţi sparg capilarele

oriunde cineva îţi vorbeşte

zi şi noapte

şi după cineva e altcineva

şi apoi altcineva şi altcineva şi altcineva

zi şi noapte

obiceiul maiorului e să stea camuflat printre păpuşi

de unde-ți strigă răspicat o propoziție

până-ți dă sângele printre dinți

mai târziu când m-am împrietenit cu Filip

printre noi mergeau șiruri de maiori tăcuți

taxi

am îmbrăcat costumul vișiniu

cel păstrat pentru nunți e catatonic

azi dau un interviu fellows 

firma de recrutare își arată sânii

mă fac taximetrist să vă pot duce

dincolo

să urlu și eu în trafic cuvântul ce a fost la început

primul rostit – aveam doi ani

când frate-meu mi-a dat cu DEX-ul peste gură

MĂ-TAA  BĂĂ  mi s-a născut pe buze

ciudat valabilă această reciprocă

ca Uroboros unemployed

bețiv – încolăcit pe un pahar de margarita

clientul drogheriilor

să livrez pizza uneori

la MiSRuP Bank ori într-un office

building ce-l gâdilă în talpă

pe dumnezeu

oamenii lego dau bacșiș bun

să le duc fabricanților de mașini

containere de pizza diavolo

cu carne ieftină de chinez

să stau la ieșirile din cluburi

unde bodyguarzi rași în cap ruleaza un cui

cu undercoverii

unde hipsterele de 12 ani

sunt apple iar eu steve

slide baby slide

pe tabletă google maps

pe google maps amfetamine

slide baby slide

vom adormi încet în filmul meu sârbesc

aș putea să aștept

la hoteluri unde fiarele se adună

around the holly PROOOOOOFIIIIIIIITTT

unde se divid trupurile lor de scaune

plutesc spre camere și umplu youtube-ul

cu Shrek masturbându-se în chiuvetă

unde mașinile scumpe fify sau loly

așteaptă cu manichiura făcută

și pește aș putea să fiu

un taxi galben cu număr de Moldova

în Gara de Nord guvernul are

monopol

pe Unirii alții marketează

în fine GPS caută destinația

cheap sex and porn fan

mă duce acasă

nunta

explicam unor doamne la masă

cum tăcerea ca un gândac speriat se ascunde

prin camere de noi

din casa noastră curge un râu menajer 

doi confluenți ca două palme ce aplaudă continuu

apoi fruntea mi-a căzut în pahar

prima față s-a dezlipit

murdărindu-ne picioarele

explicam unor doamne

că animalele de casă îndesate în dulapuri

mai latră noaptea și ne liniștesc

până a doua zi când ne purtăm unul pe altul în stomac

cum ai purta o gastrită

că am lăsat două bile în loterie

dar tot nu câștig

cuvinte de alcool am în plămâni

și în chiuveta înfundată cârciumi

apoi banii și a doua față au curs

înnegrind căsuța de carton

sub privirile unor doamne plictisite

Read more...

Mihail Vakulovski despre "Frânghia înflorită"

În Timpul din decembrie, la pagina 8, Mihail Vakulovski are o cronică foarte frumoasă despre Frânghia înflorită.

O redau mai jos:

Frînghia înflorită

„îl vezi zi de zi, nu-l vei mai vedea niciodată”

Pentru poetul Radu Vancu familia e la fel de importantă ca şi pentru poezia lui Cristian Popescu. Doar că dacă la Cristi Popescu e o lume suprarealistă aproape magică, la Radu Vancu toate sînt mult mai serioase şi mai pe bune. Radu Vancu spune că poezia sa e o artă de familie. Cel mai important personaj al său e tatăl care-i bîntuie toate cărţile, dar – de la „Sebastian în vis” – şi fiul său Sebastian a devenit la fel de prezent, astfel poetul Radu Vancu transformîndu-l pe cetăţeanul Radu Vancu din fiu în tată. Secretul – şi tema! – sunt dezvăluite tot de Radu Vancu, în unul din poemele eseistice din „Frînghia înflorită”: „Fie că-i vorba de tata şi de mine fie că-i vorba de mine / și de Sebastian, toate poemele astea sunt bîntuite de / fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său”. Oricum, există „un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morţii spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn”…

            O carte despre relaţia dintre două persoane pe care le desparte moartea uneia dintre ele, dar şi despre viaţa celui viu (mesajul transmis de tatăl său pentru mama sa este fermecător: „…spune-i tu, te rog, / că mă gîndesc la ea ca la voi. / Şi mai spune-i aşa: Veroni, // cînd rîdeai, aerul se umplea de fluturi. / Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi / pe care oameni agili tîrau foci însîngerate // din care urmau să facă untură / pentru lumînările nopţilor boreale de amor. / Când făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau, // băteau din lăbuţele lor caraghioase / pînă cînd moviliţele de grăsime ce erau / se făceau lumină. // Cînd rîzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi / şi te privim toţi tremurînd, atît de frumoasă, / încît Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal”). Primul poem începe exact ca şi jumătate din poemele cărţii: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, / cînd te lasă inima să-l visezi”, cealaltă jumătate fiind compusă din poeme eseistic-teoretizante scrise între paranteze, ca un fel de jurnal al părţii profund poetice transmise „de dincolo” prin vise. Textualism, metatextualism, poeme despre poezie, amintiri despre alţi morţi dragi decît personajul principal, cum ar fi, de exemplu, Mircea Ivănescu. „Frînghia înflorită” e una din cărţile acelea din care îţi tot vine să citezi, mai ales că Radu nu prea lasă loc pentru aberaţii criticilor literari. Iată ce spune, de exemplu, despre poezie – un „personaj” la fel de prezent ca şi tatăl de dincolo: „Dacă gura lumii macină orice, pînă şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decît gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţele zaharate de lirism candel, fibre aţoase de epică musculară, ciozvîrte greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picante sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteine deduse din variile legume ale showbizului, grăsoase şi mucede ciuperci ale bîrfei culturale – totul e ingurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie”…

            „Frînghia înflorită” e ca un fel de facebook care face posibilă comunicarea între poetul care nu are în faţă un laptop, ci un pat pe care se întinde ca într-o maşină a timpului care-i trimite mesajele morţilor lui cei mai dragi în formă de vise, în care tatăl sinucis („noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare / aşa cum ne-am făcut felul / Unul cu un cuţit în inimă, // altul cu glonţul în creier, / altul cu venele deschise. / Însă se lucrează din greu la imagine”), cel mai drag mort, îi povesteşte cum se simt dincolo cînd noi îi visăm („Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire, / ne coacem la căldura visului vostru, / se umflă încet-încet carnea pe oase // pînă cînd, poc! ca o floricică de porumb / înfloreşte carnea în care am învăţat să urîm, / sărind din tigaia de sicrie şi pocnind //

de capacul cerului (…) unora li se risipeşte carnea de pe ei ca puful de păpădie, / altora sîngele mai proaspăt li se face balon frumos colorat. // El trece cîntînd prin nori de păpădie şi baloane sîngerii, / iar noi, morţii visaţi şi încă neînfloriţi, / aşteptăm plini de fericire & groază visele voastre viitoare”) sau îşi amintesc întîmplări din timpul vieţii („Dragule, îţi mai aduci aminte ziua aia…”).

Radu Vancu găseşte un final oarecum firesc pentru „Frînghia înflorită”: tatăl din vis îl roagă să nu-l mai viseze atîta şi să-şi vadă de Paradisul său: „Dragule, aşa cum ai înţeles deja, / prea uşor te lasă inima să mă visezi. / După cum poate vei fi înţeles deja // că aproape întotdeauna se întîmplă aşa: / viii sunt cei care se întorc şi bîntuie morţii – / stai liniştit în bunul şi bătrînul tău cadavru // şi deodată intră viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un frate întors / cînd nimeni nu-l mai aştepta // dintr-un război din care nimeni, niciodată, / nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă. / Intră în lumea nouă de parc-ar izbi uşa crîşmei // de perete şi-ar striga: ‚un rînd la toată lumea!’, / te priveşte apoi cu privirea aia hipnotică / şi halucinată la care se ajunge // abia după o noapte iluminată / de patru jumătăţi de vodcă / turnate direct peste inima arzînd // cu tot mai mare vîlvătaie de magneziu / în pieptul deja transparent / şi casabil. Te priveşte deci iluminat // şi te simţi aşa de fermecător / stînd în cadavrul tău / care face lumile să se unească // şi să ardă cu flacără, încît greu te abţii / să nu strigi şi tu cît te ţin plămînii / goi de aer şi stafidiţi: // ‚un rînd la toată lumea!’, îl priveşti şi tu / cu ochii care ştiu şi ei bine / ce înseamnă nopţile de vodcă necruţătoare / şi pedepsitoarele vîlvătăi de magneziu, / iar aerul deasupra capetelor voastre / se aprinde ca o sondă peste zăcăminte pure. // În miezul vîlvătăii, cadavrul tău fermecător / şi viul fermecător se privesc halucinaţi, / o enclavă de iubire în miezul infernului, // paradisul nostru de buzunar din infern. / Şi ne privim, şi ne privim, / ochi halucinat în ochi halucinat, // încremeniţi ca desenaţi acolo de O Mînă / jucăuşă care a vrut să aşeze doi oameni fericiţi / în centrul unei lumi de flăcări veşnice. // Şi ne privim, şi ne privim, / flăcările ne ling duioase creştetul, / un promo la o lume veşnică // a cărei veşnicie va dura o noapte, / ochiul halucinat se va închide curînd / şi se va deschide ochiul cu corp vitros // & retină & cornee & lumină falsă / în lumea adevăratei tale fericiri, / în Paradisul CamiSebastian // plin de locuri cu verdeaţă şi tobogane / şi baveţici şi nopţi de amor / şi întristare multă şi numai fericire. // Iar amîndoi vom fi cu cît mai fericiţi, / cu atît mai devastaţi. Nici după moarte / nu se supravieţuieşte uşor // unei vieţi duble ca asta. Cu atît mai puţin / înainte de ea. Nu mă mai visa deci, dragule – / prea uşor te lasă inima să mă visezi”. Iar următorul, ultimul poem, e un vis fără cuvinte… pentru noi, cititorii, dar şi pentru Cami, un vis doar pentru Radu, cum au fost şi celelalte vise, de altfel. „Frînghia înflorită” e un experiment foarte tare care a folosit o experienţă foarte, foarte dură, crudă şi dureroasă, pe care cei mai mulţi dintre noi ar fi ţinut-o doar pentru sine şi n-am fi avut curajul s-o înflorim vreodată în versuri.

Radu Vancu, „Frînghia înflorită”,

Casa de editură Max Becher, 2012

Read more...

O carte-eveniment: Mircea Ivănescu în dialog cu Vasile Avram

Iese zilele astea la Casa de editură Max Blecher, ca urmare a unui proiect al Revistei Transilvania (Centrul Cultural Interetnic Transilvania), o carte-eveniment: Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram.
E ediţia a doua a cărţii, apărută în 2004 la editura mănăstirii Nicula şi rămasă practic fără ecou (singura cronică într-o revistă vizibilă fiind, după ştiinţa mea, cea a lui Mihai Iovănel din Cultura). Sper ca ediţia asta să aibă destinul norocos pe care-l merită aceste 200 de pagini excepţionale.
Iată şi povestea cărţii: prin 1986, în timpul unei şedinţe de partid sau de învăţământ politic, Vasile Avram (1940-2002), coleg de redacţie la Transilvania cu Mircea Ivănescu, îi propune poetului să accepte o serie de 286 de întrebări, câte una pentru fiecare zi lucrătoare a anului, şi să livreze cele 286 de răspunsuri corespunzătoare. După câteva luni de tăcere, poetul produce un prim calup de 13 răspunsuri – şi astfel Interviul transfinit e iniţiat. Întrebările curg, răspunsurile aşijderea, revoluţia îi prinde în plin dialog, iar din 1994 Vasile Avram începe să publice interviul în serial în publicaţia sibiană Opinia publică, al cărei editor era. Peste câţiva ani, poetul abandonează jocul, fără să fi răspuns la toate cele 286 de întrebări – însă cele la care a răspuns sunt suficiente pentru a constitui materia cărţii publicate de Felicia Avram în 2004, la doi ani după moartea soţului. Şi reeditată acum, în 2012, de Casa de editură Max Blecher, într-un proiect finanţat de Centrul Cultural Interetnic Transilvania.
Reproduc mai jos prezentarea lui Claudiu Komartin de pe coperta a patra, precum şi un fragment din postfaţa mea.

"Interviu transfinit este prima carte de dialoguri (prima în ordine strict cronologică) în care Mircea Ivănescu, unul dintre cei mai subtili şi mai influenţi poeţi români ai ultimei jumătăţi de secol, îşi dezvăluie biografia şi marile repere ale creşterii şi formării sale, însoţit - şi, adesea, pus în alertă intelectuală - de Vasile Avram. Cei doi prieteni par în destule momente ale periplului lor (alcătuind un neaşteptat Bildungsroman secvenţial) cu totul rupţi de orice context istoric, de orice intruziune a exteriorului, aşa încât ne putem imagina dialogul lor (în care acuitatea şi curiozitatea uşor pedantă ale lui V. Avram întâlnesc memoria aproape infailibilă şi rafinamentele stenice ale lui M. Ivănescu) ca pe un joc de mah-jong cu doi parteneri, unul interogativ-provocator, iar celălalt retractil şi autopersiflant, învăluindu-şi răspunsurile în faldurile digresiunii, printre care cititorul va întrezări chipul lui M.I. ca reflectat în undele calme ale unei reverii nesfârşite." (Claudiu Komartin)

"Fără insistenţa masivă pe biografic a lui Gabriel Liiceanu, lipsit de tranşanţa lui iritantă şi seducătoare, concentrând cu răbdare chinezească întrebările înspre unicul punct aleph al literaturii, Vasile Avram a reuşit să-i provoace lui Mircea Ivănescu răspunsuri la fel de decisive privitoare la literatură pe cât sunt cele provocate de Gabriel Liiceanu în raport cu viaţa poetului. Dialoguri esenţiale cu un poet esenţial, Măştile lui M.I. şi Interviul transfinit alcătuiesc un diptic extraordinar în care voletul dintâi priveşte mai ales biografia, iar cel de-al doilea mai ales literatura. Împreună, ele alcătuiesc Convorbirile cu Eckermannii ale lui Mircea Ivănescu. Cea mai impresionantă confesiune a unui mare poet din întreaga noastră literatură." (Radu Vancu)

Read more...

Radu Niţescu în "Zona nouă". Mâine, de la 5

Radu Niţescu, unul dintre cei câţiva poeţi foarte tineri de la care am aşteptări foarte mari, va citi mâine în Zona nouă alături de Vlad Pojoga, unul dintre cei câţiva poeţi foarte tineri de la care am aşteptări foarte mari. :)
Viitorul începe aşadar mâine, la 5, la Scottish Pub. :)

Read more...

Interviu în revista Punkt (Md)

Există în Republica Moldova o revistă pentru care-i admir & invidiez gălbui: Punkt. Cam 200 de pagini glossy cu o grafică hipnotică printre care, după obişnuitele calupuri publicitare iniţiale, găseşti interviuri cu Dan Perjovschi, Ioan Es. Pop, Zahar Prilepin, Emil Brumaru, Şota Iataşvili, poeme ale câtorva foarte tineri poeţi basarabeni (printre care unii din Zona nouă: Irina Brumă, Anatol Grosu, Ana Donţu), texte de şi despre Radu Pavel Gheo, Gherman Sadulaev, Matei Vişniec, Christian Kracht, Gheorghe Erizanu, Dumitru Crudu, Jonathan Powell, Mitoş Micleuşanu, Alexandru Vakulovski & Mihail Vakulovski ş.a.m.d. Marketată ca o revistă glossy de top (pe panouri uriaşe care-mpânzesc Chişinăul din centru până la periferii), e în fapt una dintre cele mai vii & comprehensive reviste de cultură pe care le-am văzut vreodată.

Inutil să spun că în România nu există o revistă similară. (De unde şi invidia mea gălbuie.) Aşa încât echipa care face o asemenea revistă merită toată admiraţia noastră: de la directorul Angela Braşoveanu la redactorul-şef adjunct Viorica Mija şi la redactorul-şef al punkt.md, Moni Stănilă. Din echipa de autori, cum sunt numiţi în căsuţa redacţională, în mod evident foarte buni (de vreme ce scot o asemenea publicaţie), nu cunosc decât pe Lucian Mândruţă, Paula Erizanu şi Alexandru Vakulovski.

Se înţelege că m-a bucurat că o revistă precum Punkt a dorit să-mi ia un interviu. În asemenea vecinătăţi, zău că te simţi mai deştept. :)

Reproduc interviul mai jos.

    

Radu Vancu este poetul reprezentativ al tinerei generaţii, premiat şi îndrăgit de toată lumea. A fost la Chişinău de mai multe ori şi de fiecare dată şi-a făcut prieteni noi, de fiecare dată a lansat o nouă carte de poezie. Ultimul său volum, "Frânghia înflorită", e o carte incredibil de frumoasă şi sensibilă, axată pe un dialog imaginar între el şi tatăl său decedat. O carte care nu se poate să nu înfioare cititorul şi să nu rămână în mintea lui prin imaginile realizate cu o minuţiozitate de miniaturist care într-un spaţiu foarte mic surprinde detalii neaşteptate. Când l-am cunoscut, eu bâjbâiam în ale literaturii şi mă temeam de toţi scriitorii consacraţi, însă Radu mi-a infirmat spaimele şi m-a convins că prieteniile se pot lega în câteva ore, în care cineva (el) cânta folclor la muzicuţă, iar altcineva (eu) psalmul 140 pe glasul VI. (Moni Stănilă)

Dragă Radu, te-ai declarat cândva un „monstru fericit”. Cu toate astea, eşti, după doar două vizite la Chişinău, îndrăgit şi apreciat de tinerii noştri. Care crezi că e cauza?

Cred foarte mult în scrisul celor mai tineri poeţi basarabeni. Scriu cu toţii dintr-o stare de urgenţă, au de spus ceva ce nu suportă amânare, şi confirmă cumva vorba aceea deja celebră a lui Ion Mureşan – marele poet optzecist spune undeva că poeţii sunt ca anticorpii: atunci când ceva e bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Or, cum Republica Moldova tocmai a ieşit dintr-o boală îndelungată, e firesc ca poeţii ei să fie numeroşi şi puternici. Ca nişte anticorpi îndelung antrenaţi. Poate că tinerii poeţi basarabeni au simţit admiraţia mea pentru scrisul lor, şi de aceea au admis să mă adopte.

Mi-ai spus într-un interviu anterior că literatura pentru tine e artă de familie. Să înţelegem că biografia lui Radu Vancu e foarte prezentă în cărţile lui Radu Vancu?

Da, biografia mea e ţesutul organic al tuturor cărţilor mele. La cele de poezie e la vedere – încă din titluri se precizează că vorbesc despre soţia mea, despre fiul meu, despre tatăl meu, sinucis când eu aveam nouăsprezece ani. Dar, uneori, chiar şi în cărţile mele de critică literară sau în cronici şi eseuri cred că iese la iveală această masivă irigaţie biografică. Literatura e, înainte de orice, individuaţie; te ajută, adică, să ajungi la sinele tău mai bun. Dar asta se poate petrece cu singura condiţie ca tu să vii în poezie cu toate ale tale, cu tot ce ţine de viaţa ta, în bine şi în rău, deopotrivă. Printre alte atâtea teste, scriitorul îl are de trecut şi pe acesta al cruzimii masochiste, autoaplicate: dacă nu poţi fi inuman de crud cu tine, aşa încât să te arăţi lumii cum n-ai vrea să te vadă niciodată, atunci poate că nu eşti făcut să fii scriitor. Cei mari au făcut asta – de la Rousseau, care mărturiseşte totul, inclusiv furturile, inclusiv masturbarea compulsivă, la Eugen Ionescu, dincolo de a cărui sinceritate din ”Căutarea intermitentă” nu cred că se poate trece.

Poemele tale vorbesc fie despre soţia ta, Camelia, şi fiul vostru, Sebastian, fie despre tatăl tău, care s-a sinucis cu ani în urmă. Cumva despre partea luminoasă şi partea întunecată a inimii tale. Te conectezi vreodată doar la o singură parte?

„Conectările” mele nu sunt programatice, nu încerc să cuplez cu o anumită zonă, fie ea luminoasă ori întunecată, a existenţei mele. De altfel, nici nu cred că există o delimitare strictă a acestor zone; ele au fost dintotdeauna zăpăcitor de amestecate. Iată, de pildă: în 1997, anul în care a murit tata, a început iubirea mea cu Camelia. Şi tot în 1997 l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu. E, aşadar, ’97 o zonă luminoasă sau una întunecată? N-aş putea să răspund la întrebarea asta, ştiu doar că-i o zonă crucială, destinală chiar, poate că însăşi Zona, şi am scris, de altfel, în repetate rânduri despre asta. Încerc, altfel spus, să practic şi eu după puterile mele exerciţiul acela de autoscopie rece despre care scrie Baudelaire în încheierea Călătoriei la Cythera: „Ah, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Ce-i drept, pe mine mă trece deseori dezgustul.

Ultimul tău volum, "Frânghia înflorită", apărut în anul acesta la Casa de Editură Max Blecher, e un dialog intermediat de vise între tine şi tatăl tău?

Da, e un fel de carte de vise dialogată, şi spun „vise” în înţelesul aproape propriu al termenului – unele poeme, mai ales cele dinspre partea de final a cărţii, mai degrabă le-am visat decât le-am scris. Eu nu-mi recitesc niciodată cărţile, însă, atunci când am pregătit ”Frânghia înflorită” pentru tipar, am rămas surprins să văd că practic nu recunoşteam deloc unele poeme finale, le citeam practic pentru prima dată, cu toate că erau în acelaşi folder al computerului unde se aflau şi restul poemelor din ”Frânghie”. Iar acum câteva zile, când cineva a postat pe Facebook câteva versuri din ”Frânghia înflorită”, am fost nevoit să verific dacă-s într-adevăr ale mele, fiindcă nici să mă fi picat cu ceară nu mi le aduceam aminte. Iar asta e cu adevărat ciudat pentru un om care-şi scrie întotdeauna textele la rece, nu? Scriu greu, de regulă, şi apoi rescriu, aşa încât cunosc toate articulaţiile textelor mele. Ei bine, de data asta s-a întâmplat, mai ales înspre finalul cărţii, ceva bizar. Ca şi când mai mult tata ar fi scris textele alea în locul meu. Însă, fireşte, astfel de presupuneri ţinând mai degrabă de parapsihologie nu-s deloc lăudabile la un scriitor care se vrea profesionist.

Te interesează modul în care va fi receptată cartea sau măsura în care va fi înţeleasă?

M-au bucurat şi chiar m-au emoţionat câteva dintre cronicile apărute – multe, pentru cele doar trei luni de când a ieşit cartea din tipar. Am fost dintotdeauna curios să văd cum citesc ceilalţi textele mele, mai ales atunci când e vorba despre oameni pe care-i cunosc şi-i preţuiesc. Însă nu ştiu dacă mă aştept ca textele mele să fie „înţelese”, cum spui. Poemul trebuie mai ales să emoţioneze, din punctul meu de vedere. E un mecanism sofisticat de generat emoţii (acele emoţii fundamentale care te pot introduce în individuaţie), şi fireşte că e îmbucurător să vezi că un cititor sau altul „înţeleg” tipul de mecanism pe care l-ai construit. Însă, dacă se opreşte la acest nivel al înţelegerii, atunci n-a dus lectura până la capăt. Pentru că mai importantă decât mecanismul de generare a emoţiei e chiar emoţia însăşi. Mă interesează mai ales ca cititorul să simtă emoţia decât să înţeleagă cum e ea produsă. Poezia e, printre altele, şi o tehnologie a emoţiei – absolut vitală într-o lume în care progresul uluitor al tehnicului vine la pachet cu un regres pe măsură de uluitor al umanului. Devenim nişte maimuţele hipertehnologizate, cum spune Allan Bloom; iar ceea ce cer eu poeziei e să facă din aceste maimuţele oameni. Iar asta numai prin antrenamentul intensiv al emoţiei şi al sentimentului e posibil.

În ”Monstrul fericit” aveai un vers care vorbea despre faptul că ai chinuit o iubire vie pentru una moartă. Ce ai avut in vedere?

Poemul acela era despre o vizită la cimitir – într-o seară, după ce băusem enorm (cum am băut de fapt întotdeauna în deceniul meu alcoolic), am luat-o mai mult cu forţa pe Camelia şi am mers în cimitir, încercând să găsesc crucea tatălui meu – cum nu mai fusesem acolo de zece ani, îmi venea greu s-o găsesc, mai ales că se înnopta. Aşa că încercam s-o găsesc, citind numele de pe cruci la lumina display-ului telefonului mobil, în vreme ce Camelia îngheţa de frig aşteptându-mă. Cred că-i limpede de ce spun acolo că încerc să mă împac cu o iubire moartă torturând-o pe cea vie. Deşi, ca să fiu exact, nu iubirea era moartă – căci îmi iubesc tatăl indiferent de amănuntul că aparenţa lui fizică nu mai e aici. Însă cartea aceea, Monstrul fericit, şi-a făcut treaba – era o carte cu poeme cu şi despre alcool, şi constatam pe măsură ce le scriam că beam tot mai puţin. Notez asta, de altfel, chiar în poeme. Iar când Editura Cartier mi-a publicat cartea, în aprilie 2009, am renunţat complet la alcool. Faptul că am scris cât am putut de aplicat despre iubirea moartă (pe care o imitam inclusiv în compulsiunea alcoolică) m-a făcut mai OK pentru iubirea mea vie. Ceea ce înseamnă că atât poezia, cât şi iubirea şi-au făcut treaba. Cum şi-o fac întotdeauna, până la urmă.

Pierderea tatălui tău a influenţat ulterior relaţia dintre tine şi fiul tău? Te-a responsabilizat mai mult?

Da, sigur. Inclusiv faptul că am renunţat complet la alcool cu o lună înainte de naşterea lui Sebastian tot de aici vine – din spaima mea că aş putea ajunge să-l îndepărtez de mine. Temporar sau definitiv. Pe lângă asta, destule detalii ale gesticulaţiei mele cotidiene din scenariul domestic cu Sebastian au în plan secund scenariul domestic dintre tata şi copilul care eram. Fericirea mea cu Sebastian e în intertext cu fericirea mea cu tata. E o evidenţă care fireşte că te responsabilizează (ca orice intertext major, în fond).

În ochii multor prieteni pari un om cu adevărat optimist. E o realitate sau o aparenţă?

Nu ştiu ce să spun, eu cred mai degrabă că sunt realist. Adică, ştiu din experienţă că lucrurile se aşază până la urmă OK. Uite, tata s-a spânzurat, noi eram cinci copii (eu, la nouăsprezece ani, cel mai mare), mama era muncitoare, erau demenţii ani ’90 – perspectivele erau mai degrabă sumbre, nu? Am vrut atunci să abandonez facultatea şi să-mi găsesc o slujbă, ca să întreţin familia, dar nu m-a lăsat mama. Mi-a spus să-mi văd de facultate şi să iau neapărat bursă, în loc de salariu. Au fost zile în care singurul lucru comestibil din casă era ceapa (fără pâine – doar ceapă). Şi nu erau zile triste – dimpotrivă, râdeam în hohote de absurdul situaţiei. Iar azi toate astea au trecut, toate lucrurile cumplite s-au resorbit în fericiri complicate. Aş zice cam aşa: sunt un realist care ştie că tragediile au aproape întotdeauna happy-end. (Ca-n ”Suplicantele” lui Eschil, bunăoară.) Şi nimic nu catalizează mai bine happy-end-ul unei tragedii decât poezia. Ceea ce, iarăşi, nu ştiu dacă-i o observaţie optimistă sau pesimistă. Uite, ca să închei: sunt realist ca poezia. Care nu e nici optimistă, nici pesimistă, ci lucrează din răsputeri să facă din noi nişte oameni mai buni. Să-i ţinem pumnii.

 Interviu realizat de Moni Stănilă

Read more...