Autocritica literară
Cei de la Kami Kaze au o rubrică S&M, "Autocritica literară", în cadrul căreia scriitorii sunt invitaţi să-şi facă praf propria literatură.
Iată ce am scris recent acolo, cu o sinceritate liminară şi fără stil & caligrafie: :)
Defectul de construcţie al poeziei lui Radu Vancu, slăbiciunea ei structurală, vine din aceea că se vrea întâi de toate, cum spune poetul într-un manifest cam dezlânat, individuaţie, adică discurs de edificare psiho-morală. Viciul ei ascuns survine din chiar excesul de eticism. Radu Vancu nu scrie poezie ca să scrie poezie, cum fac toţi poeţii adevăraţi, ci ca să reziste morţii tatălui, să renunţe la alcoolism, să regleze umorile casnice. Ceea ce nu poate însemna decât că poezia lui, oricât de mult nu i-ar conveni să admită asta, e una utilitaristă. Un bun librar ar aşeza-o fără să ezite în sectorul de literatură motivaţională.
Încă mai grav este că, promiţând – ca orice alt text motivaţional – un efect concret în realitatea imediată, nu se ţine de cuvânt. Un important poet contemporan i-a reproşat, în prezenţa mea, lui Radu Vancu că un anumit poem al lui, aşa-zicând Despre elocinţă, dedicat soţiilor de alcoolici şi menit să le domolească avântul reprobator subsecvent absenţei potatorice nocturne a consortului, nu a avut nici un efect asupra Xantipei personale. Să nu ne îndoim, în acest caz, de aplicabilitatea principiului inducţiei: ineficienţa poemului cu pricina ilustrează ineficienţa generală a poeziei lui Vancu. Nu-mi sfătuiesc nici măcar duşmanii să încerce să utilizeze poemele lui pe post de discursuri diplomatice în situaţie de conflict matrimonial. Cortina de Fier pe care încearcă s-o sublimeze li se va prăbuşi în cap, sub forma nu prea sublimă a unei ploi de cratiţe şi tigăi.
Prin urmare, prea motivaţională pentru un discurs poetic, literatura lui Radu Vancu e, pe de altă parte, prea poetică pentru un discurs motivaţional. Poate că poetului i-o fi folosit la scopurile divers enunţate mai sus, cine ştie; însă atunci e doar o poezie de uz strict personal. Nu înţeleg de ce ţine morţiş s-o adune în cărţi pe care să le lanseze pe o piaţă şi aşa prea aglomerată. Nu-i vorbă, e plăcut să ştii că vecinii ştiu că eşti poet; însă dacă vecinii ar cunoaşte cu adevărat conţinutul cărţilor lui Radu Vancu, mă îndoiesc că ar avea de ce să-l respecte.
(din Scriitori români de azi, vol. XVII, 2031, cap. Postpăunescianismul, par. Aforişti, epigramişti, didacticişti)
Un exercitiu de autoironie pe care nu stiu cati dintre autorii nostri ar fi in stare sa-l faca. Nu de alta, dar talentat au ba, scriitorul roman are de regula un ego mai dihai decat Casa poporului :)
:D foarte plăcut. mi-ar plăcea mai multe versiuni însă. o mini serie de atacuri la propria persoană. şi cât mai diferite, încolţindu-şi victima din direcţii variate, coalizând în jurul lor diverse tabere :D. totuşi cred că mult mai greu ar fi un laudatio, ar fi fantastic dacă te-ai încumeta.
@ Micawber: Eu ştiu că, înaintea mea, a scris la rubrica asta Claudiu Komartin - aşadar, cel puţin un scriitor român e capabil de autoironie.
Însă sunt de acord - în jenăre, scriptorul român nu prea e autoironic. O fi el născut poet, o fi fiind, adică, programat genetic pentru poezie, dar prea adesea îi lipseşte din genom cromozomul autoironiei, fără de care nu ştiu dacă poţi fi cu adevărat scriitor, nu poţi scrie cu tine ca cu un obiect neutru, ironizabil ca oricare altul, nu te poţi instrumentaliza complet ca scriitor.
(Remarcaţi, sper, lipsa de umor a rândurilor de deasupra! :) )
@ Ora 25: Hehe, mă bucur că-ţi place, dar şi mai tare mă bucură temele pentru acasă - pe care, contrar obiceiului din liceu, poate că de data asta chiar am să le fac!
:) ar fi super! cred că e groaznic să te lauzi cu convingere aşam şi cu fineţe! dar cred că e mult mai auto-ironic cumva! sau să insişti pe diverse muchii de autor, pisând lumea cu ele! :D eventual până-l convingi chiar pe el despre ce e vorba.
au mai scris la rubrica asta, cu umor căcălău, Mitoş Micleuşanu, Mugur Grosu, SGB şi chiar Mihaela Rădulescu :))
AŞadar, cel puţin şase scriitori români au umor, chiar şi kklău. Ceea ce înseamnă că nu suntem în budă :)
decât că-i numa pe jumătate autocritică :) la o adică, te ”recomanzi” jurând, discret, că-ți pui grumazul în poezie
@ Adriana: Foarte adevărat, nici măcar autocritica nu-s în stare s-o fac decât pe jumătate... :)
@Radu Vancu:
Dar vezi, oricîte defecte structurale ţi-ai găsi, recunoaşte măcar că ai, printre altele, darul formulărilor lapidare: ”Prin urmare, prea motivaţională pentru un discurs poetic, literatura lui Radu Vancu e, pe de altă parte, prea poetică pentru un discurs motivaţional.” :))))))
Mare dreptate are Ora, ar trebui să încerci să te lauzi, ar fi o temă şi mai grea. Să te ridici în slăvi cu maximă autoironie : )
Pe de altă parte, deşi mi-a plăcut tare demonstraţia ineficienţei generale a poeziei lui Radu Vancu, nu pot să nu observ că se întemeiază pe o eroare gravă: acel principiu al inducţiei nu funcţionează, caligraful e contraexemplul viu, întrucît foloseşte poezia lui Radu Vancu în scopuri strict personale şi de eficientă e foarte eficientă, nu se plînge. :) Şi nu mă refer doar la ”Despre elocinţă” : )
Volumul XVIII cum se cheamă?
”Un bun librar...” hahaha : )
@ Alexandru: Nu recunosc nimic, pasajul incriminat mi se pare o mostră de simetrie contrastivă facilă, care se predă la primul sau al doilea curs de debate în clasa a noua de liceu! :)
Însă sunt de acord: cel mai greu e să te lauzi. (Şi, de asemenea, să nu te lauzi.) O să încerc, poate, să fac asta. (După cum, de asemenea, o să încerc să n-o mai fac.) Cu ce rezultate, se va vedea. (Cu ce rezultate, se va vedea.)
Iar exemplul Caligrafului, unic cum îl ştim, nu poate infirma ditamai inducţia - se ştie că orice generalizare cantitativă rămâne valabilă câtă vreme permite o marjă de eroare egală cu radicalul valorii observate. Ori Caligraful fiind unic, adică 1, e în marjă - numărul de cititori al lui Vancu fiind de aproximativ 5, cu radical de 2 şi ceva. Inducţia, prin urmare, merge mai departe. :)
(P.S. Ai văzut textul Adelei din "Steaua", nr. 3-4? L-am citit emoţionat, dându-mi seama că, în zilele noastre postmoderne, M. Jourdain e doi şi face proză epistolară! :) )
Radu, vezi, uitasei sa incluzi simetriile contrastive facile si inductiile vertiginoase printre cusururile tale : )
Mai stiu eu, numai in Québec, cel putin doi cititori care instrumentalizeaza poezia lui Radu Vancu fara jena & cu profit maxim, deci numarul cititorilor lui e de aproximativ 7 : )))
Multumesc ca mi-ai spus de textul Adelei, acuma l-am citit. Jumatate de M. Jourdain se bucura asa de tare ca-i vine sa scrie pe loc, impreuna cu cealalta jumatate normal, XX volume monumentale de proza epistolara : )
(cred ca o sa se grabeasca sa inventeze alt cuvint, ca toata lumea se amuza cu 'normal' : )
Mărturisesc, dacă tot a devoalat Adela pactul heterobiografic: eu fac pe demi-Jourdainul cu acelaşi deliciu cu care făcea Marguerite Gautier pe demi-mondena! :)
@radu: este foarte misto autocritica asta a ta, am ras de mi-au dat lacrimile fin'ca acum trebuie sa refac toata insemnarea despre Monstrul fericit, mi-ai facut toata argumentatia praf, ha! ha! ha!
oricum, mi-a placut extraordinar de tare (curajul de a o pune pe hartie in primul rand; probabil ti-a venit dupa...) pentru mine a devenit manual! :)
de biographia inca nu m-am apucat, rusine mie, dar plec in concediu vineri :D
@ Caprikorn: Vezi că la textul sacru zice că o să dăm socoteală de toate lacrimile pe care le cauzăm, nu-mi încărca prea tare lista :)
(Acum inima mea nici nu ştie ce să facă: să crească de bucurie că ţi-a plăcut autoexegeza sau să se facă cât un purice aşteptând capriexegeza? Din dilema asta nu poate ieşi...)
@radu: :)) capriexegeza e ceva atat de pretentios spus, incat imi incarci tu karma sau ce-o fi (sorry, eu si religia suntem doo lumi paralele) cu nitzelush ridicol:)
pai spun mai sus, mi-a placut extraordinar de tare monstrul; nu mai stiu ce sa scriu despre el acum, asta e problema! poate o capri...foitza?:)
Păi nu mai scrie nimic, monstrul e fericit pentru că ţi-a plăcut şi basta! :)
Radu
Trimiteți un comentariu