În cel mai recent număr din România literară, dl Nicolae Manolescu răspunde iar întrebărilor, nedumeririlor și acuzațiilor iscate de modul în care a fost decernat luna trecută premiul Eminescu.
Spre deosebire de intervențiile anterioare la temă, dl Manolescu înțelege în sfârșit să poarte dialogul pe un ton urban, fără insulte și atacuri ad hominem.
Însă cele patru categorii de argumente pe care le utilizează sunt, la fel ca și în dățile trecute, fără legătură cu discuția reală.
Să le luăm pe rând, în ordinea crescătoare a importanței.
1) Prima categorie de argumente ține de victimizare. Spune dl Manolescu așa: „Paul Cernat are ce are, ca și Al. Goldiș, Claudiu Komartin și Radu Vancu, cu USR și cu președintele ei”. E evident fals: semnatarii Apelului sunt oameni foarte diverși, despărțiți de opțiuni politice sau literare radical diferite, din mai multe generații literare – nici un om rațional nu poate crede că ar avea toți ceva personal cu USR și cu președintele ei.
În plus, ce am avea de câștigat? E inutil să spun că, în viața literară, dl Manolescu este poate cel mai influent actor – așa încât, prin gestul nostru fățiș de opoziție, avem mai degrabă numai de pierdut.
2) A doua categorie de argumente ține de încercarea de intimidare. Dl Manolescu îl amenință pe Victor Potra, care cere un control financiar la USR, cu consecințe penale. Fără să fiu prea priceput în astfel de chestiuni, cred totuși că nu se poate dresa un rechizitoriu serios împotriva lui Potra: el cere pur și simplu un control financiar la USR, întrucât ar exista suspiciuni întemeiate. Nu văd cum s-ar putea încadra aceasta la denunț calomnios.
3) În al treilea rând, dl Manolescu încearcă un exercițiu de diversiune. Plasează termenii discuției astfel încât să se înțeleagă că noi am contesta autoritatea și competența membrilor juriului. Or, se poate constata lesne din textul Apelului că le recunoaștem expertiza superlativă – iar reacția noastră inițială era de nedumerire în fața paradoxului că un juriu compus din asemenea personalități poate ajunge la rezultate atât de stupefiante.
Plecând de la această nedumerire inițială, le ceream membrilor juriului desecretizarea procesului de vot. Și, pe măsură ce au răspuns cererii noastre, s-a văzut că votul fusese grav distorsionat – până într-acolo încât președintele juriului, profesorul Mircea Martin, a acuzat un viciu de procedură. Dl Manolescu a refuzat să-l admită – iar rezultatul e cel pe care-l știm.
Prin urmare, noi nu contestăm autoritatea membrilor juriului, cum se străduiește dl Manolescu să lase impresia – ci procedura în sine. Iar suspiciunile noastre se întemeiază chiar pe mărturiile membrilor și președintelui juriului.
În treacăt fie spus – zice dl Manolescu într-o frază mânioasă: „Nici Cernat, nici ceilalți n-au autoritatea profesională de a le contesta opțiunile”. După cum am spus deja, nici nu contestăm opțiunile – ci procedurile, în speță manipularea lor. Însă țin să subliniez aici osificarea și suficiența la care a ajuns gândirea cândva liberală a lui Nicolae Manolescu. Adevărul e taman pe dos: în cultură, oricine are căderea să conteste orice. Felul în care o face, argumentele pe care le folosește, poziția pe care se situează – doar ele dau calitatea și legitimitatea contestației. Nici măcar comuniștii nu i-au retras foarte tânărului Nicolae Manolescu dreptul de a sancționa „tristețea erudiției” lui Tudor Vianu. Toți cei care s-au întrebat atunci cu ce „autoritate profesională” o făcea n-au avut dreptate. Gândirea critică se legitimează prin sine însăși, își e o autoritate suficientă per se. Cu aceeași autoritate au scris sever tinerii Paul Cernat sau Alex Goldiș sau Bogdan Crețu sau Daniel Cristea-Enache despre Istoria critică a lui Nicolae Manolescu. Gândirea critică e un drept pe care nu-l poate bloca nici o autoritate. Oricât de enormă, oricât de fostă liberală.
4) Ultimul set de argumente al dlui Manolescu ține de mistificarea propriu-zisă. Care nu e totuna cu diversiunea: dacă la acel capitol dl Manolescu încerca pur și simplu să modifice datele problemei, argumentele mistificatoare introduc pur și simplu neadevăruri.
Două sunt cele mai importante:
i) Dl Manolescu afirmă în mod repetat că domnia sa a fost președintele juriului. Or, toate comunicatele oficiale precizau că Mircea Martin a fost președintele juriului; în intervenția din Observator cultural, profesorul Martin spune de asemenea că a fost președintele juriului. Acum, dl Manolescu încearcă să-i uzurpe această poziție – cred că pentru a nu fi nevoit să explice de s-a comportat ca președinte fără ca, în fapt, să fie; și, mai ales, pentru a putea justifica ignorarea viciului de procedură semnalat de Mircea Martin, adevăratul președinte.
ii) Dl Manolescu spune că membrii juriului „și-au reconfirmat public votul” – referindu-se la modul în care a fost reconstituit votul într-un comunicat din România literară. Or, comunicatul cu pricina nu corespunde în nici un fel cu ceea ce susțin membrii juriului: aceștia spun că li s-au cerut câte două nume, iar în comunicat apare câte unul singur; de asemenea, al doilea nume li s-a cerut doar ca o opțiune de rang secund, pentru cazul în care ar apărea situații de balotaj – pentru ca apoi această nominalizare secundară să fie tratată ca prima lor opțiune. Ba chiar unica, după cum vedem. Pe scurt, dl Manolescu încearcă să dea legitimitate votului bazându-se pe un comunicat care nu corespunde cu realitatea.
Cam acestea sunt argumentele dlui Manolescu. Ele țin exclusiv de victimizare, intimidare, diversiune și mistificare. Prin urmare, nici unul dintre aceste false argumente nu poate susține fraza finală, cu care încearcă să rezume și să bagatelizeze discuțiile: „un juriu cu autoritate a premiat un poet foarte bun. Restul e mult zgomot pentru nimic”. Fiindcă:
1) nu autoritatea juriului o contestăm, ci procedurile;
2) dl Gabriel Chifu e un poet onorabil, dar nu unul foarte bun – mai ales în comparație cu restul nominalizaților, mult mai merituoși decât el;
3) dl Manolescu nu a infirmat nici unul dintre argumentele suspiciunilor noastre, cu atât mai legitime cu cât sunt preluate din declarațiile membrilor juriului – și ale adevăratului lui președinte.
Cred că înțeleg de unde vine enervarea dlui Manolescu. Nu doar de la faptul strict al contestării procedurilor de premiere. Sigur, și asta e iritant. Dar ceea ce e mai grav e disoluția unei autorități personale pe care o credea nu doar inexpugnabilă, ci chiar inamovibilă. Cu alte cuvinte, dl Manolescu era convins că autoritatea domniei sale e cumva transcendentă în raport cu propriile fapte de scris și de viață. Genul acesta de autoritate enormă poate da iluzia că e preeminentă realității în care originează; ba chiar mai mult, că poate genera realitate.
Faimoasa propoziție a lui Nicolae Manolescu, „Canonul se face, nu se discută”, din această convingere vine.
De asemenea, în cazul punctual al lui Gabriel Chifu, am impresia că Nicolae Manolescu a încercat un exercițiu borgesian de inventare a unui autor canonic. A fost convins că propria autoritate poate să-l genereze. Prin urmare, a luat un autor de plan secund, coincident cu vicepreședintele USR; a scris despre el în Istoria sa mai multe pagini decât despre Dimitrie Cantemir; i-a dat câteva premii importante: premiul USR pentru poezie, un alt premiu USR pentru roman, un mare premiu al unui festival de literatură organizat de USR (la care organizatorul a luat deci și premiul, cum se vede). Ultimul pas în acest proces de inventare a unui autor canonic a fost acest premiu Eminescu – Opera Omnia. Reacția scandalizată a breslei nu ține, așadar, doar de acest premiu în sine; ea vine ca răspuns la o amplă operațiune de inventare a unui autor canonic pe care Nicolae Manolescu a pus-o în scenă.
Contemplând eșecul acestei operațiuni, care părea ajunsă la bun sfârșit, dl Manolescu contemplă de fapt eșecul acelui dicton amintit mai sus, după care „canonul se face, nu se discută”. Ba se discută, domnule profesor; iar discuțiile ample din ultimele trei săptămâni exact asta probează: oricât de mare, critica nu poate inventa autori canonici. Nu ex nihilo, adică nu din autori de tot modești; și nu atunci când ambiția de a-i inventa nu se întemeiază pe talentul criticului, ci pe distorsionări ale votului unui juriu.
În încercarea de a inventa un Gabriel Chifu canonic, Nicolae Manolescu a făcut, prin urmare, un exercițiu de trafic de prestigiu. A vrut să transfere din autoritatea proprie unui terț. Reacția comunității literare e limpede: indiferent cât de multe premii aranjezi, indiferent cât de enormă e autoritatea care-ți rezervă pagini multiple în istoriile literare, nu poți ajunge scriitor mare dacă nu ești unul.
Fiindcă nu prestigiul & autoritatea personale sunt trascendente în raport cu literatura – ci taman pe dos.
Read more...
