„Cobalt” & Claudiu Komartin la Bistrița

Poezia e iar la Bistrița. 

Read more...

În aşteptarea Lunetistului. (Pean pentru degetele lui Marin Mălaicu-Hondrari)

Am, fără îndoială, superstiţii, ca orice om raţional. Semnele rele au raţiunea lor, pe care raţiunea noastră, dacă nu le cunoaşte, măcar le recunoaşte. De exemplu, dacă în timp ce scriu mi se restartează din senin de mai mult de trei ori consecutiv calculatorul, atunci e semn rău. Dacă nu e din senin, ci din cauză că afară e vreme mare, atunci admit să se restarteze până la a cincea oară. După aia, iar e semn rău. De asemenea, dacă iese nu o dată, nu de două, ci de trei ori pe zi o mâţă mare şi, fireşte, neagră din ecranul monitorului şi o zbugheşte miaunând prin mansardă, fără să uite să înghereze ambele mâini trudind pe tastatură, atunci sunt lămurit că nu-i totul chiar în regulă. Însă, cum vă spuneam, sunt un om raţional şi toate semnele astea nu reuşesc să mă oprească din scris – ştiu precis că, la aceeaşi oră din zi ori din noapte, măcar unul dintre maratoniştii generaţiei 2000 se canoneşte în faţa ecranului să scrie ceva capital, şi atunci spiritul de datorie nu mă lasă să-l abandonez într-un efort solitar. Cine ştie câte pisici negre i-or fi ieşit şi lui din monitor, şi tot nu s-a lăsat. Aproape că mă înduioşez închipuindu-mi degetele lui Marin Mălaicu-Hondrari, fine, de pianist al tuturor intenţiilor, însângerate de gheruţele funeste, iar apoi nu-mi închipui, ci-l văd de-a binelea pe Marin cum priveşte surâzând bobiţele de sânge, trage lung din ţigară şi mângâie mâţa pe spinare, lăsând câteva bobiţe sângerii în perii ei electrici: „No, nu-i bai, frumoaso, de azi înainte vei fi el gato de la Poesia” – pisica toarce, sângele se încheagă, Marin scrie. Scrie atât de vârtos, încât chiar orb să fii, n-ai cum să nu crezi în semne. Doar că unora li se dau, ţie nu. Ăsta-i tot chichirezul. 

Read more...

„Zona nouă” cu Stephen Watts, Rita Chirian, Teodora Coman & Claudiu Komartin

Claudiu Komartin ni-l aduce în Zona nouă pe Stephen Watts, unul dintre cei mai remarcabili poeți europeni de azi.
Vor citi alături de el Rita Chirian & Teodora Coman (două dintre cele mai remarcabile poete europene de azi, aș zice glumind și nu prea).
Toate astea se vor petrece marți, de la 6, la Librăria Humanitas „Constantin Noica”.

Read more...

Novi Sad. Focus: poezia română

Mai jos, filmulețul întâlnirii dedicate poeziei române de la filiala Academiei Sârbe din Novi Sad, cu Cornel Ungureanu în formă de zile mari.

Read more...

Luna Miguel despre Rita Chirian. Și despre poezia română de azi

Luna Miguel spune așa despre Rita Chirian (și despre poezia română):

„Algo grande está pasando en Rumanía y aquí no nos hemos dado cuenta. Hace más o menos un año conocí al poeta Radu Vancu y me contó la cantidad de actos, publicaciones y fiestas relacionados con la poesía que los más jóvenes están realizando en su país. De entre todos los nombres, advirtió Vancu, uno de los más destacados es el de Rita Chirian, poeta y traductora del inglés y del francés; ganadora además de importantísimos premios literarios en Rumanía. Sus textos han sido traducidos a más de seis idiomas distintos y publicados en revistas de todo el mundo. Su pasión por la literatura se refleja en su labor como difusora, crítica e investigadora. La temática de sus poemas oscila entre la feminidad, la enfermedad, el trauma, y la expresión de la violencia interior. Ha publicado varios libros de poemas: “Sevraj”, “Poker face” y “Asperger” y actualmente trabaja en una tesis sobre la poesía del comunismo. Porque algo grande está pasando en Rumanía, decía, y estoy segura de que el nombre de Rita resonará por mucho tiempo entre las mejores páginas de Europa. 

- Mai multe, aici: http://www.barcelones.com/cultura/lo-que-hay-que-leer-cinco-poetas-jovenes-a-las-que-hay-que-seguir/2013/09/#sthash.XZcFLDX4.dpuf

Read more...

„Frânghia înflorită” & „Extazul Sfântului Markon”, premiile Tiuk! pentru poezie

Așadar, s-au decernat premiile Tiuk! pe anul 2012.
„Frânghia înflorită” a luat, alături de „Extazul Sfântului Markon” a lui Marius Conkan, premiul pentru poezie.
Mulțumesc juriului, mă bucură foarte mult premiul dat de o asemenea revistă & un asemenea juriu.

Restul premiilor, pe site-ul Tiuk!:

http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=2725

Read more...

Gilles Deleuze despre alcool

De la minutul 23 la minutul 35, Deleuze spune niște chestii grozave despre alcool.
Și zău că știa despre ce vorbește.

Read more...

Artmaniere poetice 2013. Sâmbătă & duminică, la Artmania

Read more...

Claudiu Komartin 30

 

 [foto preluată de la Camelia Toma]

 

 

Mă gândesc uneori, ca tot veleitarul, cam cine mi-ar fi plăcut să fiu. Sau ca cine mi-ar fi plăcut să pot scrie.
(E drept, l-am auzit cândva, prin 1998 cred, pe Mircea Ivănescu spunând, în cenaclul studențesc Icar, că i-ar fi plăcut să poată scrie ca Mircea Cărtărescu. Așa că veleitarul ce mi-s se consolează cu gândul că și cei mari se joacă de-a cine-aș-fi-fostelea.)
Iată, așadar, o poză cu Dan Coman & Claudiu Komartin - doi poeți congeneri care țin capul de afiș la jocul meu de-a cine-aș-fi-fostelea.

Scriam anul trecut, când Claudiu făcea 29, următoarele:
„Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut mai mult pentru poezia română contemporană decât Claudiu Komartin.
Institutul Blecher, Poesis Internaţional, Casa de editură Max Blecher - e o uluire continuă pentru mine că un asemenea poet mai poate avea energia să facă toate lucrurile astea, unul mai minunat decât altul.
E o frumuseţe convulsivă în tot ce scrie şi în tot ce face Claudiu. Cred că am o vagă idee cam cât îl costă scrisul & făcutul minunăţiilor ăstora.
Mulţi ani plini de lumină & daimon, Claudiu”.

 

N-aș avea de schimbat azi, când el face 30, nimic. Decât să consemnez că, între timp, i-a apărut extraordinarul Cobalt, un coral pe trei voci - cea joasă incantatorie & hipnotică, cea acută de o intensitate adesea insuportabilă, iar cea mediană fermecător (și uneori înspăimântător) de omenească, prea omenească. 

Mai jos, unul dintre poemele cele mai recente (& mai tulburătoare) ale lui Claudiu.

O femeie în vârstă dansând

pantoum pentru Alexandru Mușina

Orice ți-ar spune despre talent sau virtute,

Meseria asta nu se învață atât de ușor,

Repeta maestrul retezând cu mână sigură tija

Unei flori crescute din disperare, ghemuită-ntr-un colț.

Meseria asta nu se învață atât de ușor,

Nu te mira, e ca dansul, și cei ce nu aud muzica

Unei flori crescute din disperare, ghemuită-ntr-un colț

Nu știu că cea mai mică mișcare poate schimba totul.

Nu te mira, e ca dansul, și cei ce nu aud muzica

Nu știu dacă să-i creadă până la capăt pe cei ce dansează,

Nu știu că cea mai mică mișcare poate schimba totul

În fiecare din noi, iar legănarea asta nu se oprește mult timp.

Nu știu dacă să-i creadă până la capăt pe cei ce dansează

Decât aceia care-au văzut o femeie în vârstă dansând

În fiecare din noi, iar legănarea asta nu se oprește mult timp,

Până când îți găsești ritmul și suflul și mișcarea-ncordată

A mâinii, scriind insuportabil de greu și de blând.

 

Read more...

Mariana Marin. Poezie și adevăr

 

[imagine preluată de pe http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/category/autori-romani/mariana-marin/]

S-au împlinit anul acesta 10 ani de la moartea Marianei Marin, primul mare poet optzecist plecat Dincolo (între timp, au urmat-o Ion Stratan și Alexandru Mușina). Rândurile de mai jos sunt un mic, prea mic exercițiu de admirație. 

Supratema poeziei Marianei Marin e adevărul. Aproape că nu există pagină – atât în comprimata ei operă poetică, dar nu mai puţin în confesiunile risipite în interviul luat de Oana Orlea şi apărut în 1992 (Ia-ţi boarfele şi mişcă) – care să nu fie redevabilă înţelegerii poeziei ca discurs despre adevăr; aşa încât, la recitire, înţelegi că poemul e pentru ea aproape mereu un testimoniu, iar poetul un martor – întotdeauna al acuzării. Adevăr, dreptate, mărturie: dacă e validă (şi cred că e) teoria cuiva privind cuvintele obsesionale care vertebrează, prin recurenţa lor independentă de controlul scriitorului, Textul, atunci e neîndoios că acestea trei sunt cuvintele-obsesii ale poemelor Marianei Marin. Iată câteva exemple (dovezi, era să zic, contaminat de limba poeziei ei): „În grădina de trandafir a spitalului / venise chiar el, adevărul tras la faţă / şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) / Desigur, să-l privesc! / Desigur, să pun acum mâna pe el! / Să-l înghit cu memoria mea veselă” (Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir), „Să suceşti gâtul poemului / când afli că el se scrie / şi în afara ta? / Chinuitoare revoltă şi fără obiect. / Nu-ţi fie teamă: / există oricând cineva / (o gură lipicioasă) / care să-ţi şoptească / adevărul zilei de mâine / şi al istoriei dinapoi” (Elegie), „Aşa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen / s-a îndrăgostit într-o bună zi / de vâlvătaia unei sobe, / tot astfel caut şi eu adevărul” (Poem de dragoste), „A devenit vinovată trecerea sub tăcere / a numărului de morţi de la Dachau şi Auschwitz? / A deveniiit… / Să fremătăm atunci de bucurie / tu, spirit, / şi tu, hoit! / Poate se va vorbi într-o zi / şi despre adevărul acesta / aidoma unei condicuţe ieşită noaptea / să aţâţe gunoiul cât muntele de mare, / cât neputinţa şi bestialitatea ei” (O caldă înţelegere umană). Şi aşa mai departe. Mult mai departe. Cine ar avea dorinţa să editeze o antologie esenţializată din şi aşa prea esenţializata poezie a Marianei Marin ar putea, pur şi simplu, să caute (sau să dea un find, după caz) poemele în care vorbirea se face de-a dreptul despre adevăr. Ar ajunge astfel direct la centrii nervoşi ai poeziei ei.

S-ar putea zice, prin urmare, că există poeţi ai adevărului, după cum trebuie atunci că există şi poeţi care sunt înainte de toate ai binelui sau, respectiv, ai frumosului. Mariana Marin face parte, bineînţeles, din cea dintâi familie, în al cărei nomenclator genealogic ar putea fi imediat identificabilă prin aceea că, pentru ea, adevărul e evident, dar nu e o evidenţă. Nu are, adică, o existenţă în sine, constituită prin contragere sumativă şi holistică din evidenţele obiective ale realităţii; după cum nu e nici o sumă de semne memorative pe care ochiul iniţiat le deduce din substanţa lumii – adevărul nu e nici una dintre acestea, pentru (bunul?) motiv că el nu e de pe lumea aceasta. La poeta noastră, adevărul e, ca la vechii greci, o noţiune construită prin opoziţie, cu prefix privativ sau negator – e a-letheia, cu vorba anticilor –; ceea ce vrea să spună că la adevăr se ajunge prin opoziţie, prin delimitare, prin negaţie. Aşa încât, traduse în greaca veche de un mistificator inteligent, un soi de Ossian contemporan filo-helen, versurile ei ar putea figura credibil în contrafaceri simili-borgesiene ale antologiilor elene, într-o fantezistă şi ironică anthologia graeca sau în antologii palatine cu inserţii contrafactuale, alături bunăoară de poemele lui Solon, legislatorul Atenei, despre dreptate şi tiranie, ori de poemul lui Hesiod Către regi. Poetul, prin urmare, nu e atât intelect sau sensibilitate, cât conştiinţă. Şi încă una paradoxală, pusă de sine însăşi în situaţia imposibilă de a vorbi în numele unei lumi în care adevărul ei nu are loc.

O astfel de înţelegere a adevărului poetic o aşază, dintr-un anumit punct de vedere, alături de Kierkegaard şi împotriva lui Dostoievski – adică da, e convinsă, la fel ca şi filosoful danez, că experienţa estetică e valorizată abia prin sinteza ei cu cea etică (fără, însă, să se pună în discuţie şi natura religioasă a sintezei); şi nu, în nici un caz nu frumuseţea e cea care va mântui lumea, după cum postulează undeva prozatorul rus. Convingeri axiomatice din care se desface cu necesitate corolarul după care literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii. Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu. / Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului deceniu / sau problematica prozei sudamericane…” (Fără ei). Cât dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic… Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu” minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor).

Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzscheean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona, Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.

„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F. Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri adevăraţi, de la Claudiu Komartin la Krista Szocs, pentru care hibridul acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar Poezia.

Read more...